Psiholog Alexandrina Rînziș

16/02/2026

🏆🧠 🏆🧠 Atelier de Inteligență Emoțională pentru Tineri Sportivi.
Din 10 martie - în fiecare marți ora 19:00 (14-18 ani),
din 12 martie - în fiecare joi ora 19:00 (10-13 ani)

În cabinet, văd des aceeași realitate:
Mulți tineri sportivi care au în spate 5-10 ani de antrenamente fizice intense, echipamente de top și disciplină de fier. Și totuși... nu cunosc „alfabetul” minții lor. Fără instrumente de reziliență, un singur eșec sau o perioadă de presiune poate duce la blocaje majore sau, mai rău, la abandonul unui sport în care a investit ani de zile.

Acest atelier nu promite performanță și nici nu elimină complet dificultățile, căci ele fac parte din sport. Însă le oferă copiilor instrumente prin care să înțeleagă ce li se întâmplă și să gestioneze mai sănătos momentele grele, iar dacă apar blocaje, își pot da seama mai repede de ele și pot aplica tehnicile învățate sau cere ajutor specializat.

🧠 Ce facem în cele 10 ședințe?

Facem psihoeducație aplicată:

• Harta stresului – înțeleg cm reacționează corpul sub presiune (de ce tremură mâinile, apare nodul în gât sau „golul în stomac”)
• Reglare emoțională – tehnici simple de respirație și calmare validate științific
• Gestionarea vocii critice – cm își schimbă dialogul interior ca să nu se autosaboteze
• Managementul așteptărilor – obiective sănătoase, fără perfecționism toxic
• Concentrare sub presiune – exerciții pentru a rămâne „în zonă” indiferent de context
• Igiena mentală a sportivului: Discutăm despre somn, pauze de ecrane și cm să „lase sportul la poarta stadionului” pentru a se putea odihni mental.

Acest atelier nu este terapie – este prevenție și educație emoțională, dedicată dezvoltării rezilienței.

Sunt Alexandrina Rînziș. Ca psiholog clinician, cred în prevenție - în a le oferi copiilor repere emoționale înainte ca presiunea să îi copleșească.
Formarea mea în psihoterapie pozitivă susține o abordare orientată spre resurse, echilibru și reziliență - esențiale pentru orice tânăr sportiv.

📌 Locurile sunt limitate pentru a ne asigura că fiecare sportiv primește atenția și suportul necesar în timpul atelierului.
📞 Înscrieri: 0740 827 464

din 10 martie - în fiecare marți ora 19:00 (14-18 ani)
din 12 martie - în fiecare joi ora 19:00 (10-13 ani)

11/02/2026

Era odată, într-un regat nu foarte îndepărtat, un arcaș renumit pentru precizia sa. Numai că, de la o vreme, nu mai trăgea nicio săgeată. Îl vedeai mereu în poligon, verificând vârful metalic sau ajustând penele săgeții. „Mai am puțin de șlefuit la mâner”, le spunea el trecătorilor. „Vântul nu este ideal astăzi”, șoptea el a doua zi. Așa că alegea să mai pregătească o săgeată, apoi încă una.

În realitate, își construise o armură de „expert” atât de grea și de strălucitoare, încât nu mai putea ridica arcul. Îi era atât de teamă că un singur rateu îi va strica imaginea cu greu câștigată, încât a ales să amâne. Prefera să pară ocupat pregătindu-se, doar pentru a nu recunoaște că, pe interior, înghețase de frica eșecului.

Se întâmplă adesea să cădem în capcana asta, chiar și în zilele noastre Ne dăm mari ocupați, mai băgăm un prompt în AI, mai facem un research pe TikTok, facebook, mai amânăm discuția aia grea cu „nu e momentul optim”. Alegem să lustruim metalul până lucește, în loc să tragem pur și simplu săgeata aia... Ne e frică să nu fim „cancelled” de propriile noastre așteptări.

Dar adevărul e simplu: E mai câștigat cel care trage zece săgeți și nimerește trei, decât cel care ține o singură săgeată perfectă în tolbă, dar nu o folosește niciodată.

Ca să lămurim - AMÂNAREA NU E LENE!!! E bodyguard-ul fricii
E doar scutul pe care îl ridicăm când ne e teamă. Ne protejăm, de fapt, de trei „monștri” mari:

- Frica de „atât s-a putut”: Ne e groază că, dacă dăm totul și rezultatul e mediocru, înseamnă că atât e valoarea noastră.
- Rușinea eșecului: Ne imaginăm că, dacă ratăm ținta, sunetul eșecului o să răsune ca un gong spart pe tot LinkedIn-ul (sau în tot cercul nostru social).
- Privirea aia de "v-am zis eu": Ne e frică să fim văzuți „în chiloți”, fără scutul ăla strălucitor de „om de succes” pe care ni l-am proiectat.

Și atunci, „mâine” devine cel mai confortabil cocon din lume. E singurul loc unde încă suntem geniali, unde proiectul e de 10 și unde n-am dat-o în bară. Dar adevărul e că să stai să șlefuiești săgeata aia la nesfârșit te obosește mai tare decât dacă ai alerga un maraton până la țintă.

Și eu am fost acel arcaș
Multă vreme, am tras greu câte o săgeată. Îmi găseam mereu câte un „proiect înaintea proiectului”: mai citeam o carte, mai vânam o diplomă, mai verificam o sursă de zece ori. Și, să ne înțelegem, și azi mă mai prind în capcană când am o idee de articol. Încep întrebările: „Dacă nu e destul de documentat? Dacă n-am pus bine virgula? Dacă par superficială sau, mai rău, atotștiutoare?”.

Ne ridicăm singuri ziduri, fără să realizăm că am căzut în plasa perfecționismului, acest „prieten” care ne vrea binele, dar ne ține prizonieri.

Dacă simți că amânatul te ține pe loc, te aștept să explorăm împreună ce se ascunde în spatele lui. Fără judecată, fără presiune, doar noi doi și povestea ta.

17/01/2026

17/01/2026

E o schimbare în aer. Am început, în sfârșit, să mai punem și frână. Psihologie, podcasturi, cărți, retreaturi, respirație pe nas, pe gură, pe ce-o mai fi. Suntem pe drum. Nu suntem noi încă pe autostrada aia suspendată, dar măcar am semnalizat și am ieșit din parcare.
Doar că ne-am lovit de un prag de care nu ne-a avertizat nimeni: nu prea știm ce să facem când „NU-ul” vine spre noi.

Ne-am obișnuit să fim ca niște piese de schimb care trebuie să se potrivească oriunde, oricând. Am crescut cu ideea că a fi un om bun înseamnă să fii o resursă inepuizabilă pentru ceilalți, chiar și când tu ești pe zero. Am confundat disponibilitatea totală cu iubirea.
Și când cineva, din disperare sau din dorința de a nu se prăbuși, refuză o invitație sau o rugăminte, se produce un scurtcircuit în jur. Imediat încep șușotelile: „S-a smintit de când citește cărțile alea.” „Nu-i mai ajungi cu prăjina la nas.”

Avem această tendință dureroasă de a personaliza totul, de a vedea în refuzul celuilalt o sentință asupra propriei noastre valori. Dacă un prieten nu vine la film, nu auzim că el are nevoie de liniște; noi auzim: „Nu ești destul de important pentru mine”. Dacă nu ieși la o bere, ești „nașpa”. Dacă nu stai peste program, înseamnă că sabotezi echipa, că nu „ești dedicat”. Dacă alegi să stai acasă cu ai tăi, sigur te-a pus nevasta (sau bărbatul) sub papuc. La noi, rareori acceptăm că există oboseală cronică, există de cele mai multe ori conspirație. Nu există „nu mai pot”, există doar „nu mai vrei să mă ajuți”.

Și atunci începem să negociem, să insistăm, să căutăm portițe.
Căutăm 17 variante, 42 de soluții și un plan B, C și Z, doar-doar o să iasă un „da”.

„Hai, mă, doar un pic, nu fi rău.”
„Hai că nu durează mult, n-o să simți.”
„Fă-o pentru mine, dacă ții la mine.”
Și dacă tot nu merge, scoatem „artileria grea”: vinovăția.
„Ții minte când ți-am dat eu pachetul de biscuiți în clasa a patra?” „Păi eu te-am ajutat în 1987 cu 50 de bani că nu aveai de pită?. (Substratul fiind: pentru aia, frate, îmi ești dator cu sufletul pe veci).
Sau cea mai dureroasă: „O să-ți pară rău după ce n-o să mai fiu, dar atunci va fi târziu...”

Poate, zic și eu, soluția e mult mai simplă, dar cere o smerenie pe care n-am exersat-o: să acceptăm că nu totul se învârte în jurul nostru. Să facem pace cu gândul că universul nu se oprește când ne lovim de un refuz.

Când cineva alege altceva într-o seară, nu te anulează pe tine ca om. Nu e o radiere a importanței tale. Un „nu” nu e un zid de beton armat; e doar o ușă închisă temporar pentru că cel din spate are nevoie să-și oblojească rănile. E o pauză de respirație necesară pentru ca relația să nu se sufoce sub greutatea obligației.

Ca să nu mai simți că te prăbușești când ești refuzat, merită să te uiți la câteva lucruri:

1. Nu e despre tine, e despre bateriile lui. Când cineva ne refuză, simțim instinctiv un fel de excludere, ca și cm am fi fost scoși din grup. Dar de cele mai multe ori, omul acela nu fuge de tine, ci încearcă să nu se piardă pe sine. E un semn de „închis pentru inventar” pus la intrarea în suflet, pentru că pur și simplu nu mai are ce să dea în acea zi.

2 Dacă un prieten zice „nu pot să te ajut cu mutatul”, el își gestionează propria anxietate, propriul timp sau propriile frici. „Nu”-ul lui e despre limitele lui, nu despre valoarea ta. Tu nu ești „mai puțin bun” pentru că el e „prea ocupat”. E pur și simplu o nepotrivire de agende, nu o sentință asupra caracterului tău sau a lui.

3. Ascultă reacția aia viscerală de supărare. De multe ori, când ne înfuriem pe un „nu”, nu reacționează adultul rațional din noi, ci o parte mult mai veche și mai nesigură, care se teme că dacă nu primește ce vrea, înseamnă că nu e iubită. Merită să te întrebi: „Mă doare refuzul ăsta sau mă doare o amintire de pe vremea când eram mic și cineva nu m-a ascultat?”.

E greu? Clar. O să mai dăm pe lângă? Oho, de multe ori! Dar poate, încet-încet, învățăm nu doar să spunem „nu” ca să ne salvăm pielea, ci să-l și auzim fără să simțim că ne fuge pământul de sub picioare.
Relațiile care contează nu se rup din refuzuri spuse cu sinceritate.

Ele se destramă din „da-uri” spuse cu amărăciune, din obligații care devin otravă și din resentimente care sapă șanțuri între oameni care, altfel, s-ar fi putut iubi în libertate.

13/01/2026

Hai să vă zic una pe care o tot exersez și eu, că și eu am fost premiantă la categoria asta. Știi tu, faza aia când zâmbești de parcă ai înghițit un umeraș, doar ca să nu care cumva să se simtă cineva ofensat că ai și tu o părere?

Am început să sap și eu, pe la oameni mai deștepți și am înțeles că schema asta cu „să nu superi pe nimeni” e, de fapt, un mic joc de putere mascat în altruism. Mda.

Ne purtăm de parcă am fi varianta bio de Maica Tereza, dar în spate (crede-mă, știu ce zic) e doar dorința aia disperată de a controla ce scrie pe eticheta pe care ne-o lipesc alții pe frunte. Te porți „frumos” nu doar că ești zen, ci pentru că ți-e o frică de respingere de tremură izmenele pe tine.

Dar iată paradoxul- fix respingerea aia de care fugim se instalează fix când suntem falși. Când spui „e bine” deși ai nervi de-ți vine să dai cu tastatura de masă sau abia te ții din plâns, ești cel mai singur om din lume, pentru că nimeni nu are acces la tine, cel real.

Dacă fugi de conflict ca dracu’ de tămâie, nu ești generos. Ești doar prizonier în propria ta poză de „băiat bun” sau „fată de treabă”.

Bunul-simț e să spui „nu-mi place” fără să înjuri de mamă, nu să taci mâlc de frică să nu se spargă bula de confort a celuilalt.

Să fii respectuos e una, să fii invizibil e deja sport extrem de supraviețuire.

Faza cu „cel mai deștept cedează” merge până la un punct, nu se aplică la toate cazurile. Uneori, e doar scuza preferată ca să capitulăm elegant.

Autenticitatea mai și ciupește. Mai și deranjează, dar e singura care aduce oameni reali lângă tine. Emoțiile alea pe care le înghiți ca să „nu strici vibe-ul”? Nu pleacă nicăieri, am testat-o pe pielea mea. Se fac ghem acolo în interior și se transformă în stres, nopți nedormite, anxietate, nod în gât sau nervi pe care îi verși mai târziu pe cine nu trebuie.

Cine te place doar pentru că ești „ușor de gestionat” nu te place pe tine, ci place confortul pe care i-l oferi.

Până la urmă, un pic de hârjoneală sinceră la exterior e mult mai sănătoasă decât un război nuclear tăcut, la tine în suflet. Ce zici, ne riscăm să fim un pic mai „oameni” și un pic mai puțin „perfecți”?

11/01/2026

Ne dăm cu sclipici pe creier și credem că dacă am „înțeles” de ce suntem blocați, gata, am rezolvat ecuația. Ne uităm la documentare, citim citate cu apusuri și credem că analiza asta deșteaptă e progres. Nu e, tată. E doar o mângâiere pe creștet ca să ne mai calmăm puțin frica, în timp ce stăm în același loc care ne strânge de ne scoate ochii din cap.
Adevărul e mult mai nasol: nu te miști până nu ia foc scaunul sub tine. Când te uiți în oglindă și vezi o persoană care a renunțat, iar groaza că o să rămâi același fraier, în același loc, e mult mai hidoasă decât orice balaur te-ar aștepta după colț. Când panica de a te pierde pe tine de tot devine mai mare decât frica de a pleca prin ploaie, fără nicio hartă.
Până nu simți că-ți arde carnea, nu miști un deget. Aia e psihologia reală, restul e poezie ieftină pe care ne-o vindem unii altora ca să nu recunoaștem că stagnăm ca niște legume la conservă.
Așa că nu mai căuta momentul ăla în care te simți „pregătit”. Nu ești niciodată pregătit să fii aruncat în aer. Pregătirea e doar o poveste pe care o spunem ca să păstrăm controlul. Singura ta „soluție” nu e curajul, că nu vine de la sine. Singura ta mișcare e să nu mai stingi focul. Să nu mai pui gheață pe arsură. Lasă-te să simți cât de tare te doare locul în care ești. Lasă disperarea aia să se urce la volan, că ea e singura care are benzină să te scoată de acolo.
Uită-te bine la „siguranța” ta: e liniște sau e doar tăcerea unuia care a renunțat?
Și, între noi fie vorba... e cam scump, nu crezi? Te costă exact bucuria de a mai fi viu.

13/10/2025

De ce ne temem mai mult de Libertate decât de Nefericire?

Am văzut de multe ori aceeași privire: omul care vrea să plece, dar nu poate. Care știe că nu mai e fericit, dar rămâne. El crede că rămâne din iubire, speranță, că poate... se schimbă ceva. Când de cele mai multe ori e doar frică.

Frica ne ține paralizați. Această dădacă bătrână, ne adoarme cu povești despre siguranță, apoi ne fură visele pe furiș.

Odată, o clientă mi-a spus: „Dacă ies din relația asta, o să mă pierd.” sau în alt context am auzit: „cum să renunț după ce am investit atât?”

Ne mințim? Nu mereu. Uneori doar ne obișnuim. Pentru că nefericirea pe care o cunoști, durerea aia cronică, familiară e, paradoxal, confortabilă. Știi exact cât te doare. Frica știe să vorbească tare, dar asta nu înseamnă că spune adevărul. Ea doar scrie tragedii cu cerneală de presupuneri. Îți șoptește că dacă pleci, o să pierzi; dacă rămâi, o să te salvezi. Și tu o crezi, pentru că vocea ei seamănă izbitor cu a ta.

Creierul nostru a fost programat să caute pericole, să vadă umbre, așa am supraviețuit ca specie fiind atenți, nu fericiți. Doar că, astăzi, nu mai fugim de lei, ci de gândurile noastre.

Și uneori, ele mușcă
mai tare decât orice animal. Frica exagerează , transformă posibilul în sigur și gândul într-o profeție. Intre ce simt și ce este adevărat există o diferență enormă. Daca ne ascultam gandurile si nu le combatem o purtăm ani de zile, până devine o rutină a suferinței.

Dar Libertatea? Aoleu.
Îți cere să alegi, și să suporți consecința alegerii.
„Majoritatea oamenilor nu își doresc cu adevărat libertate, pentru că libertatea implică responsabilitate, iar majoritatea oamenilor se tem de responsabilitate.” ― Sigmund Freud

Nu știi unde te duce, ce o să simți, cine vei deveni. E complet imprevizibilă și are ceva înfricoșător în felul în care te golește de vechiul tu. Libertatea te obligă să te re-creezi, iar asta doare. Doare și sperie. Te face să rămâi țeapăn și să taci. Pentru că undeva, adânc, crezi că doar alții pot, că libertatea e pentru cei curajoși, nu pentru tine.

Așa că rămâi.
În relații care nu te mai cresc.
În joburi care te storc.
În povești care s-au terminat de mult.
Și spui că așa e viața. Că trebuie. Că n-ai încotro.
Uneori e adevărat, dar de foarte multe ori e doar frica să vezi cât de liber ești, de fapt.

Emoțiile tale – frustrarea, tristețea, chiar și autocompătimirea – devin, paradoxal, un cămin. Toxic, dar familiar. Încerci să pleci, dar un fir invizibil te trage mereu înapoi. E un fel de „identitate-victimă” pe care ți-ai construit-o în timp.

Și atunci apare întrebarea grea: cine ești tu fără povestea ta tristă? Ce o să spui lumii, dacă nu mai ai de ce să te plângi?

Libertatea îți cere să renunți la rolul de victimă.

Dacă ești nefericit, poți da vina pe lume.
Dar dacă ești liber și tot nu ești fericit, pe cine mai arăți cu degetul?
Doar spre tine.
Asta doare cel mai tare. Să realizezi că ai avut cheia în mână și ai ales să te prefaci că ușa e blocată.

Libertatea e o trezire.
Uneori te arde, alteori te lasă gol, dar mereu te pune față în față cu tine.

Și în clipa aia, când nu mai ai pe cine învinui, începe de fapt viața ta

Dacă ai ajuns până aici, probabil ceva te-a atins. E în regulă.
Toți trecem prin asta măcar o dată. E greu să faci schimbări.
E greu să renunți, știu, am fost și eu acolo și multe alte milioane de suflete.

Dar nu trebuie să treci prin asta singur/ă.
Poți cere ajutor. Poți vorbi. Poți începe cu un pas mic, azi.
Libertatea nu se cucerește dintr-o dată — se învață, încet, clipă cu clipă...

11/10/2025

Când tăcerea, în cuplu, nu mai e, de fapt, pace.

La început, tăcerea pare o binecuvântare.
O gură proaspătă de aer de munte, după o vară sufocantă în care, poate, ai tot vorbit, dar nu te-ai simțit auzit.

În camerele în care altădată se auzeau râsete sau țipete și reproșuri, acum timpul se prelinge lent, fără ecou. Privirile se întâlnesc pentru o clipă, apoi se retrag grăbite. Fiecare gest pare calculat, fiecare respirație e atent dozată. Cuvintele zac între voi ca niște obiecte inutile, însă sunt prea grele ca să le ridici, prea familiare ca să le arunci.

Tăcerea știe.
Simte răceala care s-a cuibărit între voi, distanța care crește chiar și când stai aproape. Uneori, pare că tocmai liniștea vă ține încă împreună. Alteori, tăcerea devine oglinda lucrurilor pe care n-ai avut curajul să le spui, plecările amânate, adevărurile dosite.
E aer între voi, dar nu mai e viață în el.
Niciunul nu mai rupe liniștea. Poate din teamă. Poate din oboseală. Așa că tăcerea se rupe în întrebări simple: - Mai este lapte în frigider? - Iar s-a scumpit curentul?

În societate, tăcerea te strânge asemeni hainelor strâmte, cu două numere mai mici, dar nu le arunci, fiindcă încă sunt bune.
Ceilalți v-ar numi un cuplu stabil - ceea ce, într-un fel, e adevărat.
Și statuile sunt stabile.

Masca e grea, drumul e greu, dar nu renunți.
Poate copiii.
Poate casa ce încă nu e acoperită.
Poate ratele.
Sau faptul că ai promis cânva că rămâi.
Dar, undeva, sub toate acestea, o voce mică și rușinată șoptește adevărul:
că îți este frică.
Frică de gol.
De singurătate.

De libertatea pe care o cerusei odată și care, acum, ți se pare un animal sălbatic, imposibil de hrănit.
Și-atunci rămâi.

În tăcere, între două respirații, într-un apartament curat, cu facturile plătite și inima nefuncțională.
Rămâi, pentru că tăcerea, în felul ei absurd, îți dă un sens.
E o formă de ordine, un contract semnat între doi oameni care au obosit să spere.

Foto by minunatul si unicul Gavrila Albert

05/10/2025

Viața de liceean înseamnă relații. Cu ceilalți. Cu părinții. Cu tine.
Haotice. Intense. Adevărate. Și da, complicate.
Dar toate sunt parte din cine devii.

Sunt iubiri care încep cu un „hey” și se termină cu un block.
Prietenii care păreau pentru totdeauna… până când au dispărut.
Te cerți iar cu ai tăi?

❤️💔💬 Seen. Block. Ghost. Repeat.

Viața uneori pare un rollercoaster.
Dacă te regăsești: E OK! Toți adolescenții trec, măcar o dată, prin toate astea.

Dar nu trebuie să treci prin ele singur/ă.
Fie că e vorba de iubiri intense, prietenii care dezamăgesc sau tensiuni constante în familie – RELAȚIILE sunt cele care îți dau vibe-ul... sau ți-l fură.
DEEP TALK este grupul tău restrâns. Aici te conectezi cu alți liceeni, împărtășești experiențe reale și înveți tactici practice pentru relații, primind sprijin social pozitiv sub ghidarea unui specialist.
🧠 10 întâlniri, 10 teme, 1000 de gânduri
In fiecare marti, de la ora 19, 10 locuri disponibile. 60 lei / pe intalnire.
Tu alegi cât spui. Tu alegi dacă asculți.
Vino să vorbim despre tot ce contează: iubiri, prietenii, certuri, despărțiri și acele mesaje lăsate pe seen care dor mai mult decât ar trebui.
!!! Programul este unul de suport, psihoeducație și dezvoltare personală, nu de terapie psihologică și implică activități educative și recreative. !!!
📍Liceenii offline – locul unde te regăsești.

🔗 Înscrierile sunt deschise. Te bagi?

https://forms.gle/E3MZunjD5BBvFQ9s9

23/09/2025

🌱 EQBOOST revine din toamnă!
9 ateliere interactive de comunicare asertivă și dezvoltare emoțională pentru copii + 1 atelier bonus pentru părinți.
👧🧒 Copiii de azi au la îndemână informații nelimitate. Știu să se descurce pe tablete și jocuri online, dar nu știu întotdeauna să spună simplu:
„Sunt supărat.”
„Am nevoie de ajutor.”
Și atunci… se închid în ei, ridică tonul, izbucnesc sau trântesc lucruri.
💡 Aici intervin atelierele de dezvoltare emoțională și comunicare asertivă: îi învățăm să-și înțeleagă emoțiile, să și le exprime cu încredere și să relaționeze sănătos cu cei din jur.
🎲 Cum lucrăm?
Prin joc, role-play, exerciții interactive și povești – pentru că un copil învață cel mai bine atunci când se simte în siguranță și se distrează.
🔍 De ce e importantă comunicarea asertivă?
- Copilul începe să prindă mai multă încredere în el.
- Va putea să-și construiască relații mai sănătoase și prietenii mai stabile.
- Prin exercițiu repetat va descoperi modalități de a se apăra verbal fără a răni sau a se închide în el.
- Încet-încet, va reuși să gestioneze mai bine frustrările și să caute soluții în loc de ceartă sau retragere.
- Va începe să recunoască emoții precum furia, dezamăgirea sau tristețea și să le exprime mai clar. Asta nu înseamnă că nu va mai avea crize, dar le va înțelege mai bine și le va depăși mai repede.
💡 Schimbările nu apar peste noapte, dar fiecare exercițiu îi oferă
copilului un mic pas spre mai multă siguranță, echilibru și autonomie emoțională.
💬 Comunicarea asertivă nu se predă dintr-o carte. Se exersează. Se joacă. Se învață prin experiență. Fără ea, preadolescenții devin ușor frustrați, adolescenții se simt copleșiți, iar ca adulți pot avea dificultăți în relații.
📅 Program:
Grupa 9–12 ani → marți, ora 18:30 (din 30 septembrie)
Grupa 6–9 ani → miercuri, ora 17:00 (din 1 octombrie)
👥 10 copii / grupă | ⏰ 60 min | 💵 60 lei / atelier
💵 Preț: 60 lei / atelier
👥 Număr maxim: 10 copii / grupă
👩‍🏫 Facilitator:
Psiholog, Consilier în dezvoltare personală – Rînziș Alexandrina Ana
Atelier bonus pentru părinți – ca să duci acasă tot ce a învățat copilul.
📌 Pentru înscrieri completează formularul https://forms.gle/LU4tgxSkbeANUnu2A
Asigură copilului tău un loc!