Ecranul Psihanalitic - Psihoterapeut Raluca Munteanu

10/06/2024

Între Eu și non-Eu

Cine sunt eu și cine e celălalt?

Așa cm am scris și în textul anterior, în relații avem tendința de a-l schimba pe celălalt, de a fi una cu el. Ideea că celălalt ne aparține, că nevoile noastre devin și ale lui, reprezintă o modalitate prin care încercăm să evităm separarea și ce vine odată cu ea – separarea.
În fantasmă, adică în realitatea internă, celălalt este în posesia noastră, îl simțim ca și cm face parte din noi și că avem "puteri magice" asupra lui.

Negarea realității ne face să rămânem într-o repetiție în speranța că îl putem schimba pe celălalt, așa cm ne-am dorit să o schimbăm și pe mama.

Teama de a rămâne singuri apare în copilăria mică atunci când mama dădea semne că poate dispărea, fie prin absența scurtă, fie prin cea definitivă. Dacă am avut parte de un îngrijitor abuziv, spre exemplu, am rămas în relație tocmai din teama că nu vom supraviețui, tocmai pentru că bebelușul sau copilul este neajutorat și nu poate rămâne în viață fără îngrijitor -- aici teama este reală.

La vârsta adultă avem însă ocazia să înțelegem lucrurile diferit. Adultul are capacitatea de a se îngriji singur, de a trăi separat de mamă, dar dacă frica de singurătate și de separare din perioada copilăriei nu a fost elaborată, o vom resimți mai târziu, în relațiile adulte, ca fiind la fel de reală. Teama că celălalt va pleca ar genera aceeași anxietate și poate fi resimțită la fel ca eventuala pierdere a mamei -- celălalt pleacă cu o parte din mine, așa că aleg să rămân și să nu mă separ, chiar dacă îmi este rău.

Sentimentul de pierdere a obiectului, de pierdere a celuilalt, reprezintă o repetiție a aceluiași sentiment de pierdere trăit cu persoana de îngrijire, sentiment pe care îl vom trăi cu fiecare ocazie care ne va reaminti de ce a pierdut odată.

Sursă poză -- Pinterest

04/06/2024

Tot ce este rău in sine este proiectat în afară și tot ce este bun este introiectat rezultând intr o iluzie că eu e doar bun și celălalt este doar rău.

"Te iubesc, dar nu pentru cel ce ești, ci pentru cel ce vreau să fii"
"Nu vreau să te văd pe tine, cel real. Accept doar o parte din tine, sau părți, iar pe celelalte vreau să le schimb".

Cel mai probabil toate relațiile sunt caracterizate de dragoste și ură.

Ce nu poate omul să trăiască în relație vine tocmai din incapacitatea de a împăca aceste două contrarii.

Dacă ne vedem incompleți, așa îl vom vedea și pe celălalt. Așa rămânem în relații din care ar trebui să plecăm, așa plecăm din relațiile în care ar trebui să rămânem.

01/04/2024

"Everything you always wanted to know about psychoanalysis but were afraid to ask.

This film was born at the launch of Three Short Films in December 2010. Attendees contributed the idea of engaging with important and widely held criticisms of psychoanalysis, and we set out to do this. Senior analysts respond to a wide ranging critique from interested but critical non-analyst colleagues also working in mental health field. We wish to thank the participants, all of whom took a walk into the dark in agreeing to participate and all of whom contributed considerably. Our target audience is the group of people who are interested in either having an analysis or in training in our field, as well as their teachers and mentors."

Everything you always wanted to know about psychoanalysis but were afraid to ask. This film was born at the launch of Three Short Films in December 2010. At...

12/03/2024

La libera asociere -- reflectând pe marginea următoarelor: "conflict, relații și limite"

Vă prezint următoare utopie – și o numesc utopie fiindcă o găsim teoretizată în cărți și nu o putem atinge, dar ne putem apropia de ea:

Să zicem că am ajuns maturi emoțional și ne permitem să funcționăm într-un mod pe care noi îl numim "optim" – sau cel puțin asta ne-am dori sau ne închipuim că facem.

Să zicem că ni se pare că funcționăm matur și ajungem în situația în care ne lovim de acel ceva – conflictul – în care pare că toată maturitatea noastră emoțională a dispărut sau s-a diminuat. E acel moment în care pare că ne cad toate apărările – de fapt, chiar asta se întâmplă – și îl atacăm pe celălalt.

Maturitatea emoțională există, așa cm și-o imaginează fiecare, în momentele în care nimic din interior sau din exterior nu ne perturbă ceea ce numim echilibru intern, să zicem.

Conflictele apar ca o punere în act a unor modalități de funcționare primitive care ne arată unde am rămas blocați sau unde ne întoarcem când nu ne mai simțim în siguranță. Îmi permit să spun că suntem exact în poziția copilului neajutorat – lumea e amenințătoare, eu sunt în pericol – unde e MAMA?

Într-un conflict pot regresa amândoi și asta poate fi catastrofal – relația se poate rupe.
O alta situație ar fi cea în care unul regreseasă mai mult decât celălalt și cel din urmă are capacitatea de a conține trăirile celuilalt și de a nu se simți amenințat de o eventuală cădere din care nu se mai poate aduce înapoi.

De fiecare dată când ne "certăm" se simte ca și cm celălalt ne ia ceva ce ne aparține – dispare o parte din noi – afectul ia locul conștiinței și ne apărăm.

Așteptarea ca celălalt să funcționeze într-un registru matur este absurdă. Să ne imaginăm un copil care plânge pentru că este speriat și ne raportăm la el ca la un adult care percepe faptul că un pericol nu este real – mare greșeală.

La fel ca un copil, adultul poate regresa la un stadiu infantil și se poate simți neajutorat. În alte situații, un adult poate funcționa infantil de-a binelea fără să fi ajuns la maturitatea emoțională de a face față pericolului și de a fi el însuși propriul protector.

Exercițiu – să ne gândim foarte bine cu cine ne certăm și cui îi reproșăm una sau alta – sunt eu în pericol sau mă simt așa pentru că celălalt nu se poate apăra și mă cheamă pe mine să-l ajut?

Aici mai intervin și limitele și mă întorc la copilul care se simte amenințat, are nevoie de mamă, are nevoie să se simtă în siguranță. Copilul care trântește, răbufnește, spre exemplu, poate fi conținut dar i se poate pune și o limită: mama îl poate ajuta să se liniștească, îi poate spune că o doare dacă o lovește. Limita introduce realitatea celeilalte persoane, faptul că și celălalt poate suferi așa cm suferi tu, că și celălalt are emoții.

A îl vedea pe celălalt, a ne cere scuze pentru că simțim cu adevărat vinovăție și că celălalt poate suferi din cauza noastră e ceea ce creează realitatea relației. Atunci putem spune că ne uităm la ceea ce am numi "maturitate emoțională".

Iubirea față de sine trece în etapa iubirii celuilalt, așa cm este el, diferențiat de noi, cu proria lui subiectivitate. Evadarea din propriul narcisism presupune să vedem că putem provoca suferință celuilalt, chiar fără voie și că de multe ori și noi suntem responsabili de emoțiile ceuilalt. Dacă ne pasă de celălalt nu îi vom arunca în brațe acel "Tu ești responsabil de propriile emoții".

Putem încerca să salvăm relația spunând "Îmi pare rău" fără să ne fie teamă că ne vom pierde pe noi înșine sau că celălalt va primi ceva ce nu merită.

Fiecare este liber să aleagă dacă dorește să ducă o relație sau alta, fiecare are propiile limite și capacități, dar poate merită să așezăm lentila și pe fațeta aceasta a relațiilor.

17/10/2023

Toată lumea are nevoie de limite
Relația pacient – terapeut nu este egală nici cu o relație de prietenie, nici cu relația mamă-copil. Încercarea pacientului dar și a terapeutului de a intra într-o astfel de dinamică poate sfârși într-o repetiție din care niciunul să nu mai poată ieși.
În cabinet, libertatea pacientului întâlnește limitele terapeutului. Și invers.

A răspunde la toate nevoile și dorințele pacientului nu este egal cu a-l accepta așa cm e sau a-l ajuta să se vindece. Pacientul nu vine în terapie ca să rămână la fel, ci ca să schimbe ceva. Nu suntem conținători fără limite, nici omnipotenți. Suntem oameni. Avem nevoi și limite.

A ne promovăm ca fiind părinți buni reprezintă doar o punere în act a propriilor nevoi de a fi acceptați așa cm suntem, iar în momentul în care se întâmplă asta, relația nu mai este despre pacient, ci despre nevoia terapeutului.

Pacienții se schimbă se schimbă în timp ce terapeutul încearcă să rămână constant.

Sursa: Pinterest

05/10/2023

04/10/2023

De ce să fugim de suferință? Pentru că la un moment dat ni s-a spus: “Lasă, că-ți trece. N-ai de ce să plângi”. Adevărul este că cel care spune asta este tot cel care nu a reușit să își creeze lui însuși un spațiu în care să se confrunte cu propria suferință.

Apare un conflict interior între cele două opțiuni pe care le avem: alegem să stăm cu noi, să simțim sau alegem să “fugim”. Fuga dintr-o realitate dureroasă pare o opțiune pentru cineva care nu a fost acceptat, pentru copilul care nu a reușit să dea sens unei experiențe dureroase prin celălalt- părintele.

Orice experiență dureroasă reprezintă o aducere aminte a acelui ceva inițial dureros, acel ceva care nu a putut fi explicat.

Momentul în care stăm și ne ascultăm este momentul în care ne acordăm timp și răbdare. Este o încercare de a face pace cu noi și cu ce simțim. Astfel îl dăm șansa emoției să se arate, să ne vorbească, sa o conținem și să învățăm ceva din ea.

01/10/2023

Iluzia unui control a emoțiilor este o temă ce apare în limbajul comun, între prieteni, în familie, în noi înșine. Învățăm că trebuie să ne controlăm emoțiile fiindcă sunt “greșite”, pentru că pot face rău celorlalți sau nouă.

Unde este acest control al emoțiilor? Există cu adevărat?
Mama spune „nu mai plânge”, „mă superi”, „nu mai țipa!” – cu alte cuvinte, nu e bine să simți.

În relația cu sine învățăm să avem grijă de noi așa cm ne-am fi dorit să aibă ceilalți. Învățăm să simțim. Dorința ca celălalt să ne iubească, să ne accepte, se întoarce către noi și ajungem să ne oferim noi înșine ce avem nevoie.

Artist David Foster Wallace

12/09/2023

Reflectând pe marginea unui pasaj din Stephen A. Mitchell „Hope and dread in psychoanalysis”

“Ceea ce este cu adevărat esențial nu este nici gratificarea și nici frustrarea, ci însuși procesul de negociere, în care analistul își găsește propria manieră specifică de a confirma și a participa la experiența subiectivă a pacientului, în timp însă stabilindu-și propria prezență și perspectivă într-un mod pe care pacientul să-l considere ca aducând o îmbogățire, nu o demolare (p. 196).”

În cadrul oricărui proces terapeutic întâlnim un pacient care vine cu anumite nevoi care nu i-au fost îndeplinite în relația cu îngrijitorii. Aceste nevoi le putem vedea urmărind elementele care se regăsesc în prezent în relația terapeutica: modul în care pacientul comunică, formula de adresare, gesturile, cuvinte pe care le folosește sau modul în care se raportează la noi.

Ce se observă în cadrul analizei este o repunere în scenă de către pacient a acelor momente în care copilul, acum adult, a solicitat atenție și iubire din partea părintelui, însă nu le-a primit, sau cel puțin nu așa cm și-a dorit, iar din acest motiv pacientul ajunge să repete cu terapeutul aceeași interacțiune pe care a avut-o cu părintele.

Depășirea timpului alocat ședinței, încercarea de a comunica cu analistul în afara ședințelor, oferirea de îmbrățișări, cadouri etc. – toate acestea reprezintă încercări de apropiere, de căutare a unei conțineri, de iubire, de fapt.
Munca analistului constă în explorarea acestor nevoi cu precizarea că multe dintre acestea nu vor fi îndeplinite. Urgența cu care pacientul vine de a se face bine este una la care analistul trebuie să fie atent cm răspunde. Împlinirea acestei nevoi poate doar să calmeze simptomul, fără a se ajunge la cauza acestuia.

Deși este un proces lung, analiza dispune de instrumentele necesare de a căuta acel „ceva” care pare că lipsește din viața pacientului. Grăbirea procesului terapeutic, gratificările nenecesare, oferirea de soluții nu fac decât să mențină pacientul în același loc din care a pornit procesul. Este de datoria analistului să se poziționeze corect în relație pentru a oferi ascultare, înțelegere și acceptare, dar și de a menține o distanță suficientă cât să poată observa pacientul, să observe dinamica relației dintre cei doi și să exploreze împreună cu el ce anume lipsește și ce se poate pune în loc pentru binele pacientului.

Artist Michal Dziekan

01/09/2023

O discuție în care împărtășim opinii poate lua forma unui conflict. Când doi se ceartă, al treilea câștigă – adică niciunul. Cel care vorbește ajunge să apere ceea ce spune, să aducă argumente, să-l contrazică pe celălalt iar asta se întâmplă în urma unei identificări cu conținutul.
Putem vedea în “adversarul” nostru o atitudine aparent rigidă, o flexibilitate redusă, însă aceasta ascunde o frică interioară. Cel care atacă reacționează în apărarea lui deoarece nu se simte în siguranță– “Celălalt vrea să îmi ia ceva ce îmi aparține, ideea cu care mă identific”.
Nu ne putem exprima opinia fără să ne identificăm cu ea.
*Relația terapeutică/analitică
În cabinet ne mutăm atenția pe relația terapeutică unde lucrurile se modifică semnificativ. Aici avem o diadă – analistul și pacientul – care formează relația.
Pacientul vorbește despre sine și cu sine în timp ce analistul ascultă cu atenție. În cadrul analizei avem un pacient care aduce propriul discurs și un analist care ascultă fără să intervină, fără să vină cu opiniile proprii referitoare la cm pacientul ar trebui să acționeze, gândească, simtă. Aici relația capătă o funcție de reparație. De ce avem nevoie de acest gen de relație?
Perioada copilăriei:
În decursul dezvoltării copilul asimilează modele de comportament, atitudini, valori ce vin mai întâi din partea părinților, fiind un proces necesar și inevitabil. Limbajul, gândirea, comportamentele se dezvoltă doar în relație cu celălalt deoarece relația oferă mediul în care se face schimbul de informație. Copilul crește, ajunge să devină adult și observă că întâmpină anumite dificultăți în relaționarea cu ceilalți – dificultate în a crea relații sănătoase și împlinitoare. Dacă ajunge să exploreze un pic mai în detaliu ajunge la rădăcina problemei, anume că s-a simțit neascultat sau nedreptățit în copilărie.
Fiecare caută să își facă dreptate ca să oprească suferința, până la urmă. Pacientul are de acum dreptul să se apere, să spună cm se simte, să sufere și să fie ascultat de către analist și să renunțe la părintele care vorbește în locul lui sau care îl acoperă.
Conflictul, contradicția, critica – toate acestea reprezintă o voce îngropată care mai spune câte ceva din când în când.
Dacă am avut nevoie de atât de mult timp să creștem, să ne dezvoltăm, cu siguranță ar trebui să ne acordăm timp să ne vindecăm, iar asta se întâmplă în momentul în care în sfarșit ni se permite să facem asta, fără să ne simțim rău.
Artist Riccardo Guasco