01/11/2025
De ce aș fi avut nevoie când am devenit coordonator
Îmi aduc aminte exact de toamna lui 2007. Cerul de deasupra Londrei avea culoarea ceaiului cu lapte uitat pe pervaz, iar vântul răscolea frunzele ude de pe alee. Eram de doi ani în Marea Britanie, la UK YAP – multi-site al Institutului Lovaas – și tocmai începeam sesiunea de dimineață a unui băiat de trei ani. Începusem ca tutore, iar trecerea de la „țin în minte un copil” la „lucrez cu trei copii pe zi” mă întinsese ca pe elastic: învățam repede, dar plăteam scump la capitolul organizare internă.
În acea zi mohorâtă am intrat într-o ședință care, atunci, părea ca oricare alta. În cameră erau mama copilului, directoarea biroului din Londra și un coordonator cu state vechi din Bristol. Mai târziu aveam să aflu că era, de fapt, evaluarea mea pentru trecerea la senior tutor, cu responsabilități de training. Și exact în acea după-amiază am ales – cu toată convingerea tinereții – să încalc o recomandare a coordonatorului. M-au scos din sesiune „să reflectez la rol”. Țin minte holul lung, mirosul de ploaie udă pe palton și senzația aceea gol în stomac: ratasem? Câteva ore mai târziu, am aflat că trecusem evaluarea. La nici șase luni, urma să am dublu rol: trainer și coordonator.
Ca trainer m-am simțit imediat acasă. Îmi plăcea să arăt, să dozez, să dau ritm. Ca și coordonator, în schimb, terenul mi se mișca sub picioare. Îmi lipseau răspunsurile rapide la întrebările care apăreau inevitabil în fiecare plan: ce e realist să observ la 3 ani, la 5 ani, la 7 ani? în ce ordine propun obiectivele fără să sar trepte? care sunt preachizițiile fiecărui obiectiv, ce semn îmi spune că pot urca o treaptă, de câte ori cer într-o zi ca să rămână joc și să nu devină rezistență?
Atunci am primit protocoalele oficiale ale Institutului Lovaas. M-am gândit serios să-mi cumpăr un seif; așa de grijulie eram cu ele. Protocoalele și colegii – fiecare cu felul lui de a fi generos – m-au ajutat să-mi construiesc scheletul profesional. Am învățat să țin ordinea și dozajul, să pornesc din punctul de succes și să adaptez cerința la starea de moment. Cu timpul, lucrurile s-au așezat și am ajuns unul dintre coordonatorii căutați în UK YAP. Cu modestie sau fără, e adevărul: m-au format bine oamenii și rigoarea locului.
Dacă mă întrebi astăzi de ce aș fi avut nevoie atunci, când tremuram din toate încheieturile la primul „workshop”, răspunsul e limpede și îl dau mai departe ca pe o hartă:
- M-ar fi ajutat o evaluare pe vârste în care să se așeze realist așteptările. Nu un tabel rece, ci o explicație care leagă vârsta cronologică de nivelul de funcționare. Când știi ținta potrivită, nu risipești energie în „prea mult” sau „prea devreme”.
- M-ar fi ajutat un algoritm de prioritizare ușor de ținut minte. Siguranță → conexiune → limbaj/învățare. Când corpul e în alarmă, fac reglare, nu predare. Când relația curge, pun o provocare mică. Când apare oboseala, schimb ritmul, nu cresc volumul. Pare simplu pe hârtie; în viața de teren, apar multe variabile.
- M-ar fi ajutat o matrice de obiective cu precondiții clare și criterii de trecere. Cererea funcțională înaintează când am atenție împărțită și alternanță; jocul simbolic se așază pe imitație și pe bucuria împărtășită; socialul se schimbă când adultul știe să tacă la timp și să lase pauza. În lipsa acestor legături, un program „corect” teoretic devine mort practic.
- M-ar fi ajutat un mod scurt de a ține ședința. Nu trofee, ci pași stabili care schimbă traiectoria copilului.
- M-ar fi ajutat o singură pagină de progres care să arate traiectoria copilului. Când vezi linia urcând, părintele capătă încredere, echipa rămâne aliniată, iar tu știi dacă să păstrezi doza sau să ajustezi.
- M-ar fi ajutat o metodă curată de coaching pentru părinți. În trei propoziții: de ce, ce, cum. Restul sunt detalii care se așază de la o săptămână la alta.
Toate acestea le-am adunat cu timpul, din protocoale, din practică, din greșeli corectate la/în timp. Astăzi le am așezate și le pun la dispoziție celor care pornesc pe același drum. E rândul meu să deschid seiful și să scot, în loc de obiecte prețioase, ordine, dozaj și standarde. Le ofer ca să câștigi ani, nu doar ore.
De aceea am construit cursul intensiv de la Făgăraș. Nu e o colecție de slide-uri frumoase, ci o săptămână întreagă în care trecem împreună prin hartă: profil pe etape, algoritmul Siguranță–Conexiune–Limbaj, preachiziții și criterii, rutină de ședință, plan pe 168 de ore, fișă unică de progres. Lucrăm pe studii de caz, facem practică, primim feedback, învățăm să explicăm părinților în căteva propoziții, nu în zece pagini.
Cursul durează 7 zile. Știu că par multe zile. Știu și că responsabilitatea pe care ți-o asumi când te așezi în fața unui copil și a părinților lui merită această densitate.
Dacă ești la început și simți acel amestec de tensiune și entuziasm pe care l-am simțit și eu când am primit scrisoarea de coordonator, vino. O să pleci cu răspunsurile la întrebările pe care ți le pui deja și cu o busolă pe care te poți baza când vremea se schimbă. Linkul cursului este în primul comentariu.
Grăbește-te încet. Ține ordinea. Dozează. Și adu părintele în centru – ingredientul activ care schimbă, de fapt, traiectoria copilului.
