14/06/2025
Ți-a fost vreodată frică de corpul tău?
Nu e o întrebare pe care să o auzim des. Poate pentru că nu știm exact ce am răspunde. Sau pentru că, uneori, e mai ușor să ocolim răspunsul decât să simțim greutatea lui.
Dar există momente – în boală, în epuizare, în durere fizică ori psihică – în care corpul încetează să mai fie „locul sigur”. Devine o necunoscută. Se schimbă, reacționează altfel, trădează planuri sau ritmuri familiare, cele cu care eram obișnuiți. Și în acele momente, frica poate apărea. Nu ca o slăbiciune, ci ca un răspuns profund uman în fața impredictibilului.
A vorbi despre frică nu înseamnă că pierdem puterea. Înseamnă că avem curajul să o vedem.
Iar curajul, contrar miturilor, nu înseamnă lipsa fricii.
Înseamnă să mergem mai departe cu tot cu ea, ținând-o de mână.
Frica ne învață să ascultăm altfel. Ne învață smerenia în fața propriei ființe și a vieții.
Și din acea smerenie se naște ceva tainic: o forță blândă, dar clară.
O reziliență care nu urlă, nu se arată ostentativ, ci trăiește acolo, în gesturile mărunte cu care ne ținem viața împreună.
Uneori, ceea ce ne salvează nu e să uităm ce s-a întâmplat, ci să ne îmbrățișăm viața cu tot cu ceea ce a fost și este.
Să continuăm, nu ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat, ci știind exact ce s-a întâmplat. Și, totuși, ALEGÂND.
🔸să iubim viața chiar și când doare.
🔸să avem grijă de corp, chiar și când ne sperie.
🔸să fim martori buni ai propriei suferințe – cu tandrețe, nu cu judecată.
Adevărata putere nu e în a controla totul, este în a rămâne prezent, cu blândețe, în mijlocul a ceea ce nu putem controla.
A rămâne în aici și acum, cu tot ce înseamnă asta – fiind, de fapt, singurul lucru pe care îl putem controla cu adevărat.
TOTUL TRECE. Nu înseamnă că totul dispare. Dar chiar și ce pare nou, nu e niciodată cu totul nou. Pentru că în noi există deja ceva care știe, care a mai fost acolo, în altă formă, într-un alt timp.
În fața oricărei încercări, întrebarea nu este „de ce mi se întâmplă asta?”, ci:
❗Ce pot face eu, curajos, cu ceea ce trăiesc acum?
Pentru că o experiență în sine nu ne face rău.
Ne face rău doar dacă rămânem captivi în ea, fără rost.
Doar dacă ne facem noi înșine răi, acolo unde am putea fi blânzi, cu noi, cu viața, cu drumul.
🔸 A ne teme de propriul corp nu e un semn de slăbiciune, ci de conștiență. E reacția naturală a unei minți care vrea să înțeleagă un corp care s-a schimbat sau răspunde imprevizibil.
🔸Frica devine mai suportabilă atunci când e recunoscută, numită și primită cu blândețe. Nu trebuie învinsă, ci ascultată.
🔸Reziliența nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să cazi, să stai jos cât ai nevoie, să simți tot ce e de simțit… și apoi să te ridici, poate diferit, dar mereu viu.
🔸A trăi lucid cu suferința e un act de curaj și demnitate.
🔸Uneori, cel mai mare act de putere e să recunoști cât de greu îți este și totuși să mergi mai departe. Nu ca și cm nu s-ar fi întâmplat nimic, ci tocmai pentru că s-a întâmplat ceva important.
🤍A fi un martor blând al propriei suferințe e tot un fel de a înflori! 🌿