04/02/2026
M-am gândit mult dacă să postez acest video pentru că gândul că o să fiu judecată îmi dă târcoale.
Dar anul trecut am avut multe zile așa.
Multe zile în care pur și simplu mă cuprindea o stare de frică. Nu o frică precisă, ci o stare de frică.
Îmi scădea temperatura corpului, începeam să tremur, mă băgam sub plapumă și stăteam acolo și 2 ore încercând să mă încălzesc.
Dar nu era frig, era traumă. Era îngheț. Era înghetul pe care îl simțeam când, în miezul nopții, tata băga cheia în ușă. O auzeam. Pentru că dormeam iepurește ca să aud când intră în casă. Să văd dacă e treaz sau beat. Să am totul sub control.
De cele mai multe ori era beat. Înjura, țipa, trântea, ne jignea.
Iar eu mă gândeam că dacă nu mă mișc, daca îngheț, daca nu mă aude, poate crede că nu e nimeni în casă și ne lasă în pace.
Niciodată până acum nu mi-a fost mai clar câtă frică am reprimat. Am învățat să trăiesc sau mai bine spus să supraviețuiesc cu ea.
Nu o vedeam decât la nivel superficial. Însă frica de moarte care s-a activat în Decembrie (despre care poate o să vorbesc altă dată aici) a fost mai mult un stimul pentru toată starea de frică pe care am simțit-o alături de tata.
Și chiar dacă a fost greu, nu am mai fugit de ea. Am stat, am simțit-o, i-am oferit timp și ușor, ușor s-a scurs din corp.
Corpul nu uită. Oricâți ani ar trece, oricât de departe ești acum, corpul mereu va găsi o cale să aducă la suprafață ce a reprimat.
