08/02/2026
Ultima întâlnire
Ne-am spus la revedere pentru ultima dată.
După 15 luni de întâlniri lunare, alături de șase colege cu care m-am obișnuit să gândesc, să simt și să reflectez, ghidate de mentorii noștri, Sharon Zone și Vivian Tamkin, ne-am zâmbit ultima oară. O să ne mai vedem la ceremonie, în martie, alături de ceilalți 24 de colegi. Știu asta.
Și totuși, seara aceasta a fost un final.
Structura întâlnirilor noastre a fost mereu aceeași. Una dintre noi aducea un caz. Venea cu întrebări reale. Împreună alegeam trei-patru subpuncte și începeam munca. Lent. Serios. Cu respect pentru complexitate.
Și întâlnirea aceasta a început la fel. Abigail și-a prezentat cazul. Un caz greu, care a adus în discuție atașamentul, NMT, evitare, violența domestică. Viață adevărată.
Doar că finalul a fost diferit.
Au apărut trei întrebări. De genul celor care nu te lasă să te ascunzi în spatele conceptelor.
Ce momente din acest an de NAPA Fellowship te-au învățat ceva despre tine?
Dacă te-ai putea întoarce în ianuarie 2025, ce ți-ai spune despre această experiență?
Cum ai aplicat sau cm vei aplica ceea ce ai învățat?
Am simțit o liniște ciudată. Și-am început să scriu.
Ce am învățat despre mine
Am învățat despre tipul meu de atașament. Nu ca etichetă și nu ca teorie, ci ca experiență trăită. Din felul în care reacționez sub presiune. Din cm îmi caut echilibrul. Din cât de repede intru în alertă și cât de greu îmi regăsesc calmul. Am început să văd mai clar impactul stilului meu de atașament asupra homeostaziei, asupra modului în care gestionez stresul, asupra echilibrului emoțional și, în final, asupra sănătății mele mentale. Nu a fost confortabil. Dar a fost onest.
Un moment mare pentru mine a fost înțelegerea reală a ceea ce Bruce Perry numește state-dependent functioning. În stare de alarmă pierd acces la puterea cognitivă. Dacă vreau să învăț, să creez, să cresc, nu pot face asta din forțare. Intervențiile preventive sunt cheia. Pentru mine, asta a însemnat să-mi fac timp să pictez. Nu ca hobby. Ca strategie de reglare.
Apoi a venit dosing and spacing. Ideea că reziliența nu se construiește din supraexpunere, ci din provocări moderate, repetate, predictibile și susținute relațional. Că nu există un „ritm corect” pentru toți. Ce e pentru mine o provocare sănătoasă, pentru altul e copleșire. Aici mi s-au închis definitiv comparațiile. „Dacă eu pot, tu de ce nu poți?” nu mai are loc când înțeleg cu adevărat starea, contextul și istoria celuilalt.
Un alt lucru care m-a schimbat a fost atenția la corp. La indicatorii pe care un copil îi transmite încă de la naștere. Și, inevitabil, la indicatorii mei. Am exersat prezența. Și mi-am dat seama că știu că am fost prezentă nu când pot explica ce am făcut, ci când pot spune ce era în jurul meu. Când îmi amintesc lumina din cameră. Încă mai am de lucru aici. Și e în regulă.
Am avut și un moment Gaza. Un moment greu, care nu se povestește ușor. Un moment în care teoria nu a mai fost suficientă și a fost nevoie de alt tip de prezență. A fost un moment care m-a așezat.
Și, poate cel mai important, am învățat ce înseamnă reflective practice adevărată. Nu ca tehnică profesională, ci ca mod de a fi. Să mă opresc. Să mă întreb ce emoție a fost activată. Care este perspectiva mea acum. Ce din istoria mea influențează această perspectivă. Și să rămân acolo suficient de mult încât să nu sar direct la soluții.
Ce i-aș spune Alinei din ianuarie 2025
Dacă m-aș putea întoarce în timp, nu mi-aș spune să fac mai mult. Mi-aș spune să fac mai clar.
Mi-aș organiza învățarea mai intenționat. Aș urma cu mai multă disciplină ciclul lui Richard Feynman: să învăț, să înțeleg, să aplic, să caut patternuri, să evaluez, să judec, să inventez, să reflectez. Nu ca listă de bifat, ci ca proces. Aș avea mai multă răbdare cu mine între etape.
Ce duc mai departe
La ultima întrebare, răspunsul a venit rapid.
Voi continua să dezvolt Focus Coach. Ca limbaj și ca instrument practic pentru părinți care au nevoie de repere clare, nu de vină. Voi continua să traduc studii în limbaj de zi cu zi. Să aduc obiectivele în bucătărie, la masa de dimineață, acolo unde părinții iau deciziile reale. Voi construi instrumente care să ajute părinții să identifice nivelul de dezvoltare și starea funcțională și să le folosească în viața de zi cu zi, nu doar în ședințe ABA. Voi numără acțivitățile dintr-o săptămână și le voi analiza după patternuri și eficiență. Și da, voi continua să infuzez această cunoaștere în asistentul AI - Bufnița - ca sprijin pentru părinte.
Întoarcerea
NAPA Fellowship nu se termină cu aplauze. Se termină cu o întoarcere.
Cu tristețe blândă. Cu recunoștință. Cu un sentiment de așezare.
Și cu un pic de joy!
Nu sunt aceeași persoană care a început acest Fellowship. Dar nici nu simt nevoia să fiu „mai mult”. Sunt mai clară. Mai atentă. Mai responsabilă față de impactul meu.
Ne-am spus la revedere.
Și am știut că ceea ce s-a construit aici nu se pierde.
Once a Fellowship, Always a Fellowship.
