17/02/2026
Primul "autistic meltdown" pe anul ăsta.
A venit brusc și insesizabil. M-a luat prin surprindere.
Săptămâna trecută am avut câteva zile în care am avut mai multă energie să fac lucrurile de zi cu zi, munca și ședințele online cu ușurință. Apoi a venit weekendul și am avut câteva lucruri de făcut, printre care masking forțat pentru că am avut musafiri.
După ce au plecat, am realizat cât de haotică și dezorganizată fusesem, cm vorbeam incontrolabil tot felul de prostii, însă nu au stat mult, că altfel cred că îi speriam și oricum nu ar fi stat mult 😅
Ideea e că după acest weekend m-am simțit epuizată și în noaptea următoare nu am putut dormi bine, ceea ce a făcut ca ieri și azi să fiu destul de nefuncțională la muncă, productivitatea scăzută, un efort mai mare să îmi reglez sistemul nervos în discuții inconfortabile cu cei de la muncă cu care a trebuit să am niște ședințe.
Apoi ieri în timpul zilei am observat că devenise un pic mai greu față de zilele dinainte de weekend să fac lucrurile normale de zi cu zi: mâncat, spălat, schimbat de haine, curățat litiera și ce oi mai fi avut de făcut.
Așa că ieri m-am simțit și mai epuizată, dar măcar am reușit să dorm mai bine noaptea.
Însă azi m-am trezit cu durere de gât, de cap, durere în corp, în special la ceafă, îmi era frig, am avut frisoane la un moment dat și am început să fac niște exerciții fizice, am luat Decasept, mi-am pus apa la fiert pentru un ceai de lămâie cu ghimbir cu intenția de a mânca măcar o felie de pâine prăjită cu unt și magiun ca să pot lua Parasinus, Cipralex și Bisciglinat Mg.
Și urma să mă apuc de muncă în timp ce așteptam să fiarbă apa și să apară funcționalitatea.
Dar în locul ei, a apărut disfuncționalitatea.
Am început să plâng (aparent fără motiv), să mă simt copleșită, să nu mă pot opri din plâns și atunci am realizat că vine meltdown-ul. Nu mai aveam ce să fac în punctul ăsta.
Așa că încercam să muncesc în timp ce încercam să nu mai plâng, în timp ce mă frustram și mă înfuriam că nu puteam să mă mai reglez.
Trecuse prima oră de muncă și eu abia rezolvasem un ticket, așa că i-am scris managerului de proiect că sunt în meltdown, că nu mă pot regla, că devine din ce în ce mai greu și că nu am reușit să muncesc până acum.
Mi-a zis să lucrez în ritmul în care pot sau să iau CM pe azi.
I-am zis că e mai complicat cu CM aici că trebuie să merg fizic și să duc adeverință de salariat (și numai gândul că ar trebui să ies din casă mi-a strâns corpul), așa că prefer să fac tot ce pot să îmi termin ticketele.
Au mai trecut două ore de „muncă” în care am mai rezolvat patru tickete (deci în total cinci tickete în trei ore, iar targetul e de opt tickete pe oră), tot în timp ce plângeam incontrolabil, apăruse și durere în piept, vasele din chiuvetă și șervețelele în care îmi suflasem nasul mă strigau să le curăț, respectiv arunc, iar creierul refuza să proceseze comanda.
A refuzat să proceseze și comanda pentru a mânca și a bea ceaiul, așa că am luat Parasinus, Cipralex și bisglicinat de magneziu pe burta goală și că o să reîncerc mai târziu cu mâncarea.
Toate astea în timp ce continuam să plâng și să mă simt copleșită de tot, frustrată și furioasă că funcția executivă deja nu mai funcționa și că trebuia să accept că sunt în meltdown, primul pe anul ăsta, mai devreme decât mi-aș fi dorit sau așteptat, cu atât mai mult cu cât săptămâna trecută am fost mai funcțională.
Mda.
Am decis după trei ore de încercat eșuat să muncesc să îi spun că mai bine îmi iau CM azi și m-am delogat.
Am scris la HR manager ce mi se întâmplă și că am nevoie de adeverință ca să pot merge la doctorul de familie.
După care, la un moment dat, când m-am mai oprit din plâns, m-am pus să dorm.
Am dormit vreo trei ore și când m-am trezit, iar am plâns.
Și am continuat să plâng în timp ce încercam să mă liniștesc și nu reușeam și mă simțeam ca un copil mic incapabil să se hrănească, să se îmbrace, să se pregătească să plece, în timp ce și funcția motorie s-a redus și mă mișcam atât de greu în timp ce tremuram, de zici că abia învățasem să merg.
Doamne, ce ciudat.
Cu greu am reușit să mă pregătesc și să mă schimb de haine ca să plec, tot sub lacrimi de crocodil, în timp ce mă gândeam că dacă o să devin incapabilă să mai am grijă de mine și o să trebuiască să depind de cineva și viața mea o să se ducă de râpă pentru că nu o să mai pot munci, nu o să mai pot deveni psihoterapeut full time și a avea o familie proprie la un moment dat deja nici nu se mai pune problema.
Nu reușeam să îmi opresc gândurile, lacrimile, să mă mișc mai repede, să îmi pun masca pentru ieșit în lume, așa că am făcut totul încet și cu greu și am ieșit în lume fără mască.
Oribil.
Lumina din farmacie, sunetele de monede numărate și aranjate de farmacistă m-au făcut să nu pot să îmi țin ochii deschiși, care erau umflați și roșii de atâta plâns, și vorbeam cu cealaltă farmacistă încercând să mă protejez de lumina extraordinar de puternică.
După aia a trebuit să merg la librărie să imprim adeverința și să chem Bolt.
Bineînțeles, tot în timp ce plângeam.
În Bolt mirosul m-a izbit, deși era o Tesla, și chiar râdeam singură de mine: „oare o să mă ia cu fața asta?” 🤣 Și m-a luat. Dar mirosul era insuportabil, nu știam cm să mai țin geaca la gură și să nu vomit.
Oribil.
La doctorul de familie, pentru că ajunsesem cu aproape o oră mai devreme decât ora programată, a trebuit să aștept. Erau două persoane înaintea mea, doamna care urma deja aștepta de 20 de minute.
După 10 minute de așteptare ale mele am început să vorbesc singură că ar trebui să existe o limită de timp la consultații, m-am ridicat, am bătut la ușa cabinetului și pacientul respectiv s-a prins că ar cam trebui să iasă, că oricum vorbea doar bălării.
Pentru că cei doi care așteptau au fost surprinși de gestul meu imprevizibil, le-am zis că nu mă simt bine, că am ADHD și nu am răbdare să aștept și că de aia am venit mai devreme cu atâta diferență de timp.
După bătaia în ușă pacientul a ieșit cam în două minute. Doamna se pregătea să intre și mi-a spus că pot merge înaintea ei (ce frumos), dar am refuzat pentru că ea deja așteptase 25 de minute.
Apoi am mai stat ceva timp până am intrat.
Cum am intrat și m-a invitat să iau loc, i-am spus doamnei doctor că nu pot și că o să încep să plâng și să nu se sperie pentru că asta făcusem toată ziua și nu reușeam să mă controlez, sunt total disfuncțională azi.
Am început să turui stând în picioare de ce am venit, cm mă simt, ce mi se întâmplă, că i-am adus raportul clinic cu diagnosticul pe care ar fi trebuit să i-l duc vineri, că pierdusem trimiterea pentru psihiatrie și trebuie una nouă plus CM.
Doamna doctor și asistenta au stat și m-au ascultat vreo 10 minute plângând și vorbind incontrolabil.
La final le-am mulțumit pentru ajutor și pentru că m-au ascultat, spunandu-le că oricum nu prea au avut de ales având în vedere că nu am putut sa mă opresc din turuit 😅 dar ne-am zâmbit și am plecat.
La întoarcere iar Bolt, iar miros, iar greu.
Turuiala de la doctor m-a ajutat să mă mai liniștesc.
Nu am mai plâns până când am început să scriu asta.
De ce spun toate astea?
Pentru că vreau să subliniez cât de oribilă e o experiență de genul.
Cât de greu e de înțeles pentru cineva neurotipic că un adult poate ajunge complet disfuncțional.
Cât de înfricoșător e să te temi că nu vei mai putea funcționa, că nu vei mai putea rămâne independent.
Și pentru că verbal nu pot explica asta. Dar în scris pot.
Masca a căzut, dar viața mea încă nu e restructurată pe nevoile reale ale neurodivergenței.
Încă învăț.
Ce aș vrea să știe lumea despre autistic meltdown:
Că nu e o criză emoțională obișnuită.
Că nu e dramatism.
Că nu e lipsă de voință.
Că nu e “victimizare”.
Este un colaps al sistemului nervos.
Este momentul în care creierul nu mai poate procesa stimuli, corpul intră în suprasarcină, iar funcțiile executive se prăbușesc. Nu mai poți mânca, nu mai poți organiza pași simpli, nu mai poți filtra sunete, mirosuri, lumină, gânduri. Emoțiile ies fără filtru. Corpul tremură. Vorbirea devine haotică sau dispare. Nu mai ai acces la “adultul rațional”.
Și partea cea mai grea: tu ești martor la toate astea din interior.
Nu “alegi” meltdown-ul.
Nu îl provoci intenționat.
Nu îl oprești prin gândire pozitivă.
Și nu, nu se rezolvă cu:
– calmează-te
– respiră
– gândește logic
– ieși din poveste
– nu mai da nume lucrurilor
În acel moment, sistemul nervos e deja în stare de urgență.
Ce ajută cu adevărat este:
liniștea, întunericul, reducerea stimulilor, absența cerințelor, siguranța, faptul că nu trebuie să explici nimic nimănui, faptul că cineva îți spune “e ok, sunt aici” fără să încerce să te repare.
Autistic meltdown nu arată ca în filme.
Nu e spectaculos.
E dezorganizaNt și dezorganizat, e rușinos, vulnerabil și extrem de obositor.
Și vine de obicei după perioade în care ai “funcționat bine”, iar pentru femei, în premenstruație.
Pentru că masca ține până nu mai ține. Iar când cade, vezi costul real al anilor de adaptare forțată.
Aș vrea ca lumea să știe că adulții neurodivergenți nu sunt “slabi”. Sunt oameni care au supraviețuit mult timp într-un sistem care nu e construit pentru ei, iar asta îi face, de fapt, extrem de puternici.
Și că uneori, ce pare din exterior “prăbușire”, din interior e pur și simplu corpul care spune: atât am putut.
Și nu, nu o sa îmi reprogramez ședințele online pentru că trec prin asta. Pentru că, cel mai probabil, asta va fi noua mea normalitate mult timp de acum încolo, și trebuie să accept asta și să îmi găsesc strategii de funcționare optime, pentru că nu pot anula/reprograma ori de câte ori o să trec prin asta. Și da, e nevoie de mască atunci, cel puțin parțial, dar asta e ceea ce îmi împlinește sufletul, și nimic nu o să mă facă să renunț la munca asta. In your face, meltdown/shutdown or whatever your name is.
