15/03/2026
La finalul acelei veri m-am întors în Cluj. Gravitam în jurul a trei oameni: doi prieteni și mama unuia dintre ei. Locuind împreună, puteam să văd cum, zi după zi, lor le era tot mai greu. Iar cauza eram eu. Devenisem o povară material, dar și emoțional. Trăgeam oamenii în jos, iar intenția mea nici nu mai conta. Nu puteam controla ce ajunsesem să trăiesc. Oricât aș fi încercat, nu reușeam decât să mă afund și mai tare. Și toți cei din jurul meu cădeau împreună cu mine.
Tot atunci m-am lăsat și de sport. Ravagiile Cymbaltei încă băteau ca o a doua inimă în mine. Nu mai făceam altceva decât să caut răspunsuri cu o disperare care începuse să semene tot mai mult cu o inerție, nu cu speranța. Până atunci îmi dorisem atât de mult să aflu cu ce mă luptasem în tot acel timp. Apoi nu a mai contat nici asta. La ce ar fi ajutat să știu, dacă în continuare nu aș fi avut niciun tratament?
M-am întors la Târgu Mureș, la clinica în care mă mai tratasem pe vremea când aflasem de boala Lyme. Eram hotărâtă să încerc Moldaminul, ultima soluție pe care o mai vedeam. Dintre toate răspunsurile posibile, cu unul singur nu mă așteptam să plec de acolo: părerea fermă a medicului că tratamentul ar fi putut ajuta doar artrita reactivă. Dar nu epuizarea. Și nu problemele neurologice.
Am reînceput suplimentele. Revenisem pe ruta infecțiilor virale: Aciclovir, Isoprinosină, ambele luate cu sfințenie. Începusem ședințele de hipertermie. Începusem și psihoterapia. Apoi am plecat în Austria. Din nou.
Acolo am împodobit primul brad de Crăciun de la plecarea mea din Deva. În timp ce așezam globurile pe acele moi, am izbucnit într-un râs desprins de orice motiv aparent. Am râs, și am râs, apoi am început să plâng. Râdeam și plângeam în același timp, într-un soi de sindrom pseudobulbar pe care nu îl puteam controla. Simțeam că nu mai am familie, că nu mai am sănătate, că nu mai am nimic. Trăiam de pe o zi pe alta, din aceeași valiză cu care părăsisem locul natal.
Sărbătorile de iarnă le-am petrecut la Constanța, unde am continuat ședințele de hipertermie. Mă simțeam tot mai rău, așa că am început să fac perfuzii cu vitamine acasă. Luam aceleași suplimente. Și Lyrica, și Rivotril, Madopar, Plaquenil, betablocante, somnifere, Sumetrolim, Normix. Le citesc acum de pe o poză din acea perioadă. Venisem acasă cu o plasă mare de la farmacie. Posibil să fi fost și altele, dar s-au pierdut deja în sertarul cu memorii.
Părul îmi cădea în șuvițe. Ajunsesem piele și os, iar mușchii se topeau pe mine. Pielea arăta straniu, de culoarea pergamentului, cu tuburi albastre umflate sub suprafața ei. Am ajuns și la hematolog, unde medicul mi-a spus că știu mai multă reumatologie decât ea. Și nu a fost o glumă, din păcate. Mi-a dat dexametazonă. Am refuzat.
Am rămas la pat aproape jumătate de an. Nu mai ieșeam, nu mai puteam face nimic. Am văzut primăvara pentru prima dată de pe geamul unui taxi, în drum spre un laborator. Ratasem atât de mult. Atunci am înțeles pentru prima oară cm viața, anotimp după anotimp, începuse să treacă doar pe lângă mine; că eu o mai vedeam doar prin ferestre.
Mi-aș fi dorit ca mama să îmi prindă flori de liliac în păr. Poate atunci aș fi putut fi, din nou, aproape fericită.
La data de 20 martie 2024 scriam:
„Mă gândesc de multe ori cm aș putea descrie durerea pe care o resimt. Cea mai apropiată senzație e și cea mai abstractă: o altă ființă care locuiește în mine, în oase, în mușchi și în nervi, încercând din răsputeri să iasă afară.
Zilele trecute am visat că eram împușcată și că încercam cu disperare să explic cuiva ce simțeam. Când m-am trezit, partea stângă mă durea îngrozitor. Durerea fusese atât de puternică încât trecuse dincolo de somn.
Mă trezesc și tot corpul mă doare. Simt cm totul devine negru, iar picioarele mă lasă. Apoi senzația dispare. Dar durerea rămâne."
A urmat Bucureștiul. În cadrul unei faimoase clinici de neurologie se afla și o secție de reumatologie, iar eu mă programasem la amândouă. Prima a fost un dezastru. În a doua părea că se întrevede un fir subțire de lumină.
Diagnosticele principale au rămas aceleași: colagenoză, sindrom Ehlers-Danlos, osteoporoză. La neurologie: tulburare de conversie. Am primit o rețetă de Doreta pentru durerile de oase și m-am întors acasă, la Constanța.
Am făcut analiza firului de păr; mai mulți oameni care îmi citeau pagina îmi spuseseră că ar putea fi o intoxicație cu metale grele. Pictând de mică și trăind o viață în casă cu un alt pictor, mama mea, mi-am spus că poate merită să iau și asta în calcul. Între timp, dublu catenarii și Mi2-beta din profilul extins de Miozită se pozitivaseră.
Începusem să mă simt atât de slăbită încât am hotărât să mă internez. Am sunat săptămâni la rând, din 15 în 15 minute, la faimoase spitale de stat din capitală. Voiam doar o legătură. Când am obținut-o, cu insistențe și relații, șeful primei secții mi-a spus că e depășit și m-a pasat mai departe.
Șefa celei de-a doua mi-a spus că m-ar fi internat doar să mă vadă cm zac pe pat. Că era depășită și ea. Mi-a recomandat să încerc din nou în străinătate, pe bani grei, fără nicio garanție, și și-a pus rezidentul să mă trimită la un medic din privat. Nu aveau locuri.
Eram doar un caz rar, ciudat, de neînțeles, ceva care nu se încadra în nicio rubrică și pe care era mai simplu să îl trimiți altundeva decât să îl cauți cu adevărat.
Mi-am trimis analizele la Fundeni. Un prieten reușise să ia legătura cu un rezident de acolo și să îi paseze dosarul. Când a revenit cu telefonul, i-a transmis că sunt programată la Neurologie. Când prietenul l-a întrebat cm arată situația mea, răspunsul a venit simplu și scurt:
Paliative.
Mi-am petrecut următoarele două săptămâni și sărbătorile de Paște într-o stare de derealizare. Agonia creștea în mine ca un miel în pântecele mamei sale, înainte de a fi tăiat.
La acea vreme nu mai luasem tramadol decât ocazional și de mai bine de un an. Corpul meu nu mai era obișnuit, așa că efectul primei pastile s-a simțit ca o doză de morfină. M-am întins în pat. Vorbeam mult, dar rar, și nu voiam să rămân singură. Creierul meu nu mai percepea nicio durere. Anxietatea se liniștise. Epuizarea se ridicase. Mă simțeam euforică, dar liniștită, poate aproape de ceea ce mulți ar fi numit Nirvana.
„Doreta la nevoie", scria pe rețetă. Doar că nevoia era zilnică. Durerile erau zilnice. Epuizarea era zilnică. Suferința era zilnică. Iar tramadolul, pentru prima dată de când îmi începusem călătoria prin boală, se dovedise a fi singurul lucru care făcea o diferență.
O vreme a funcționat. Până când corpul s-a obișnuit și nevoia a crescut. O pastilă a devenit două, două au devenit trei. Ajunsesem la trei pastile de tramadol pe zi, și tot nu mai aveau același efect. Au trecut doi ani fără o lună de atunci.
Eu nu am mai oprit tramadolul niciodată.
Va urma.
Sara Pleșa Popescu
