15/09/2025
Zilele trecute stăteam pe scările din grădină și scriam în jurnal despre ultimele programări medicale. Trupul, cumplit de obosit, părea înfipt în septembrie. Dar memoria, memoria se întorsese. Pentru că, la un moment dat, o pasăre a început să cânte. Vântul a adiat ușor. Și, în ciuda evidenței, nu simțeam toamnă. Simțeam primăvară. Și nu orice primăvară, ci exact acea primăvară.
„Primăvara de acum 15 ani. Înainte de începuturi, în apogeul curiozității. În vârsta la care totul era mai mare decât e de fapt. Când simți primele emoții diferite. Când faci lucrurile pentru întâia oară. Cea în care orice vis părea posibil doar pentru că îndrăzneam să-l gândesc. Cea în care liceenii păreau aproape adulți, copiii erau cu adevărat mici, iar eu… eram fata care putea fi oricine.”
Am avut atunci senzația că timpul nu e linear, ci circular. Că trecutul nu e ceva ce a fost, ci ceva ce trăiește în noi, în celulele noastre, în memoria senzorială. Nu în amintirea conștientă, ci în felul în care o adiere de vânt poate rescrie un corp obosit într-un corp de copil.
În acea clipă, am simțit o ruptură și o punte, în același timp, între ce a fost, ce ar fi putut fi și ce e. Între trecut și prezent. Și, da, poate chiar între trecut, prezent și viitor. Am avut revelația că n-am uitat cu totul cm e să fii crud de viu.
Mă reîntorc la mine și ne plimbăm împreună.
„Dacă aș fi o culoare atunci, aș fi verde crud într-un fundal de violet, de liliac înflorit. Ți-aș arăta cu degetul spre cer și am desena forme pe nori. Furtuna s-ar apropia dinspre cetate. O furtună de vară, cu nori negri și picături de ploaie calde și moi. Tună. Iar noi nu ne grăbim nicăieri.”
Și totuși, în realitatea trăită, am scris în jurnal:
„Realizez atunci că multe lucruri se petrec pentru ultima dată. Și nu pentru că ele nu vor mai fi acolo. Ci pentru că eu nu voi mai fi. Ceva lăuntric din Sara a încetat să mai existe. Eu am rămas închisă, blocată într-o iarnă continuă.”
Dar într-o zi, cu o pasăre pe fundal, cu o adiere caldă și o clipă de luciditate, am simțit altceva. Faptul că lumea din memorie e încă acolo, iar eu sunt încă în viață… mi-a dat speranță că voi mai putea trăi bucăți din ea.
„Au trecut ani de când am făcut pentru ultima oară atât de multe lucruri, încât sufletul meu nu mai tânjește după ele doar din dor, ci din nou și din curiozitate.”
Am înțeles atunci că nu doar am pierdut, ci că, poate, mă reîntorc la mine, la cea care poate simți din nou ca pentru prima oară.
„Am uitat cm se simt. Și poate că pentru mulți, uitarea ar fi tragică, simțind că-și pierd identitatea, fragment după fragment. Am fost și eu acolo, în tragismul pierderii identității, în uitarea sinelui. Dar acum nu mi se mai pare așa.”
Pentru că, paradoxal, tocmai uitarea m-a făcut să-mi doresc din nou să simt. Iar asta m-a transformat.
„Sunt, dintr-odată, curioasă și entuziasmată să trăiesc. Și plouă. Și orice pare iar posibil. Și lumea pare mare iar.”
Acest mare, această lume largă și deschisă în care vreau să intru cu simțurile, cu plămânii, cu fanteziile mele, nu e o copilărie, ci o reamintire. E semnul că, în ciuda suferinței, nu m-am împietrit. Că în ciuda absenței, încă exist.
Și dacă ar fi să reiau plimbarea aceea, ar fi exact cm a fost:
„Aș reface drumul dinspre casă spre centrul vechi, apoi spre parcul Devei. Aș avea căștile în urechi și aș asculta Ane Brun. Aș vorbi la telefon de pe o hintă, un leagăn, râzând și mâncând vată de zahăr. Aș mirosi liliacul de lângă casa lui dr. Petru Groza. Și aș simți nu atât în act, cât în gândire, plan, premeditare. Aș simți în așteptare.”
Iar pasărea mea, acea pasăre care zboară desenată pe nori, a scris deja cuvântul „încă” pe cer. Încă pot fi verde crud într-un fundal de violet.
Dacă textul v-a atins sau v-a făcut să vă amintiți, vă rog distribuiți. Voi când ați făcut ultima oară ceva pentru întâia oară? Scrieți-mi în comentarii. Poate începem împreună o nouă primăvară, chiar și în septembrie.
