03/11/2025
În săptămânile care au trecut am învățat, din nou, ce înseamnă tăcerea care se naște din suprasaturație. Există un moment în care limbajul devine redundant, în care gestul de a explica se transformă într-o formă de rușine a spiritului, și atunci singurul gest onest devine retragerea.
Am simțit retragerea asta ca pe o formă de claritate, una în care gândurile mi s-au adunat într-o singură tăcere densă și aproape minerală. E un tip de luciditate care te forțează doar să vezi cm totul se așază, încet, în propriul său sens, fără nevoia aproape psihotică ta de a-l mai controla.
Am ieșit din casă de câteva ori, am apucat să merg și prin parc, și m-am gândit la cm natura are un fel de inteligență care nu se justifică nimănui, oricât de haotică poate deveni. Ea permite, noi formulăm. Oboseala noastră e mai ascuțită decât a frunzelor pentru că noi trebuie să dăm sens, chiar și când sensul există deja, intact, în simpla lor persistență.
Am băut o cafea într-un loc drag mie, lângă pereți umezi de istorie și oameni care vorbeau rar, ca într-o prelungire a respirației. Și am înțeles acolo că liniștea nu e un refuz al lumii, ci o altă formă de participare la ea. Una fără vanitate. Poate că tăcerea e singura conversație pe care o putem purta onest cu realitatea, iar restul pare să cuprindă doar variații pe tema neputinței de a o accepta.
În fața panoului roșu care promitea bucurie, am simțit un fel de amestec amar de tandrețe și ironie. Totul în jur părea conceput să ne distragă de la esență. Dar bucuria, dacă e autentică, nu se declanșează prin stimuli; ea se ivește, discret, în clipa în care renunți să o provoci.
Poate că nu există un sens mai mare al toamnei decât cel al lucidității resemnate, starea în care accepți scurgerea ca pe o nouă ordine. Și poate că nu există formă mai adevărată de revenire decât cea în care nu mai ai nimic nou de anunțat.
Așa m-am întors cu liniște, în liniște, fără să mai port cu mine nevoia de a fi remarcată, ci doar dorința de a fi.