Boala cu o mie de fețe

Boala cu o mie de fețe Artist plastic. Autoarea volumelor de poezie Paper Cut și Retrospectiva rănilor.

Absolventă a Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei și a unui master în Literatură Comparată, am debutat ca scriitoare și critic de artă în reviste de cultură naționale.

Multă vreme am crezut că singura cale de a nu mai simți tot ce simțeam ar fi fost absența completă a oricărei emoții. Nu...
28/03/2026

Multă vreme am crezut că singura cale de a nu mai simți tot ce simțeam ar fi fost absența completă a oricărei emoții. Nu blazarea, nu resemnarea, ci ceva mai radical și mai definitiv. Moartea emoției ca act irevocabil între tine și tine. Să tai, să cauterizezi și să nu mai fii vulnerabilă nici măcar față de propria ta interioritate.

Am ars și am lăsat să ardă. Și la un moment dat, prin cenușă, am înțeles ceva simplu și crud: că tot ce-a fost, durerea, turbulența, anii mâncați de dinăuntru, și-a servit scopul. A fost combustibil și materie primă. Ceva ce a intrat în tot ce-am creat și a ieșit altceva, ceva care putea fi atins de alții. Dar combustibilul se consumă. Nu am crezut în vindecare. Nici pentru mine, nici pentru nimeni aflat cu adevărat în locul în care fusesem. Optimismul mi se părea o formă de lașitate intelectuală, confortul celor care nu priviseră prea adânc în lucruri.

Îmi amintesc de o paralelă care mă obseda uneori. De mică, fusesem în fiecare an scutită medical de sport. Și în timp ce alții alergau după o minge, eu citeam, desenam, construiam o lume paralelă din cuvinte și imagini. În scurt timp, nu mai era vorba doar de preferință: era dispreț. Sportivii articulau greu o idee până la capăt. Eu voiam să fiu de cealaltă parte: intelectuală, superioară prin fragilitate. Abia mai târziu am înțeles că și asta era un stereotip, unul la fel de îngust ca toate celelalte, că adevărata inteligență era să te îngrijești de ambele, mintea și corpul care o poartă, și că fascinant putea fi și să îți observi propriul corp în transformare. Am înțeles că suferința nu era mai nobilă decât fericirea. Și că cinismul nu era mai profund decât speranța.

Și poate că niciodată nu voi mai simți fericirea din Praga. Nimic din acea amintire nu mai există în aceeași formă; nici eu nu mai exist în aceeași formă. Dar poate nici nu se presupune că ar trebui. Cât timp rămâi blocată în ce ai simțit cu ani în urmă, într-o cu totul altă versiune a ta, nimic nu va mai părea la fel. Și nici nu va putea fi. Niciodată nu vei fi mai tânără în prezent decât ai fost în acel trecut. Psihicul se dezvoltă, dar se dezvoltă și uzura lui. Fericirea devine, da, mai greu de atins. Dar poate fi și reinventată, cu o definiție mai tihnită, mai cerebrală și mai puțin dependentă de euforie. Pentru că euforia se transformă în pace. Râsul se transformă în zâmbete.

Nostalgia nu doar deformează trecutul, prin comparație, mutilează și bucuria pe care o mai poți simți în prezent. Te ține ostatică unui moment care nu mai există și nu va mai exista niciodată exact la fel. Și ai putea rămâne pentru eternitate povestea neterminată despre fata cu nimb negru. Sfântă întoarsă, lumina deasupra capului înnegrită de tot ce-a atins-o, și totuși lumină, totuși acolo, totuși ținând ceva deasupra. Sau poți să mergi mai departe, cu o putere mai grea decât supraviețuirea: aceea de a schimba ce înseamnă povestea vieții tale, fără să-i schimbi un singur cuvânt. Și de acolo, mai departe.

Pe drumuri care îți dau totul fără să îți mai promită ceva, paginile vechi sunt șterse de ploaie.
27/03/2026

Pe drumuri care îți dau totul fără să îți mai promită ceva, paginile vechi sunt șterse de ploaie.

Liniște și gustul unui nou început. ☕Uneori, cele mai frumoase capitole din viață sunt cele pe care alegi să le scrii si...
25/03/2026

Liniște și gustul unui nou început. ☕

Uneori, cele mai frumoase capitole din viață sunt cele pe care alegi să le scrii singură, la timpul potrivit. Mă simt recunoscătoare pentru fiecare pas. Și pentru drumul care mă duce, cu adevărat, acasă.

Dragi prieteni, vreau să vă mulțumesc pentru valul de susținere din ultima perioadă. Am realizat, scriind acele rânduri,...
23/03/2026

Dragi prieteni, vreau să vă mulțumesc pentru valul de susținere din ultima perioadă. Am realizat, scriind acele rânduri, că povestea mea merită mai mult decât spațiul limitat al unor postări pe Facebook. Merită să fie așezată între coperți, cu toată grija și liniștea pe care le-am câștigat în ultimele luni. În plus, vine un moment în viață când regurgitarea trecutului devine incompatibilă cu persoana care ai ajuns să fii.
Restul detaliilor, inclusiv cele despre perioada critică prin care am trecut și modul în care m-am regăsit, le veți descoperi în viitoarea mea carte. Momentan, aleg să mă concentrez pe prezent, pe sănătate și pe frumos.
Rămâneți așa cm vă păstrez mereu. Rămâneți aproape!

Prieteni, de trei zile am intrat într-un puseu care nu mă mai lasă să fac nimic. Nici să scriu, nici să gândesc coerent,...
20/03/2026

Prieteni, de trei zile am intrat într-un puseu care nu mă mai lasă să fac nimic. Nici să scriu, nici să gândesc coerent, nici altceva.
Încerc să revin cât de curând cu continuările pe care vi le-am promis.
Până atunci, un reminder important: formularul 230 este în continuare disponibil în comentarii. Dacă nu l-ați completat încă, e un gest mic care contează enorm. Și dacă îl distribuiți, ajutați și alții să afle.

Vă mulțumesc pentru răbdare și sprijin! 🤍

În acea vară m-am întors la Cluj.Gândul că aveam să îmi petrec în continuare viața în căutarea unui răspuns nu îmi dădea...
17/03/2026

În acea vară m-am întors la Cluj.

Gândul că aveam să îmi petrec în continuare viața în căutarea unui răspuns nu îmi dădea pace. Dar simțeam că aș fi putut fi atât de aproape. Că de data asta ar fi putut fi diferit.

N-a fost. Așa că am luat-o de la capăt: neurologie, reumatologie, gastroenterologie, terapia durerii. Devenise mai mult o inerție, un gest mecanic perpetuat la nesfârșit. Caută, sună, programează, mergi la ei, mergi înainte. Singurul fir care mă mai ținea legată de mine însămi.

Îmi aminteam de lunile petrecute la Constanța. De dihotomia dintre ce credeam că spusese neurologul de la Fundeni și ce auzisem în clinica privată. Gândul că măcar o parte din ce aveam ar fi putut porni de la ceva benign, că aș fi putut nu doar să trăiesc cu boala, ci chiar să o vindec, presărase în mine semințele unei vieți care timp de ani de zile se sedimentase doar ca o utopie.
Au fost suficiente trei litere pentru ca totul să se năruie din nou.

Când devenise cea mai insidioasă boală a mea însăși boala de a muri?

Între mine și lumea medicală se instalase deja zidul. De mult nu mai eram aceeași lume și, oricât încercasem, nu reușisem niciodată să îl dărâm. Privind în urmă, realizam că nu reușisem nici măcar să mut o cărămidă.
Dar dacă răspunsul nu ar fi stat în ei, ci în mine?

Obosisem să fiu nevoită să o iau mereu de la capăt. Să spun aceeași poveste de la început, cu aceleași cuvinte, aceluiași zid cu altă față.
Mi se făcuse lehamite. Trecusem prin mâinile a zeci de medici, bărbați și femei deopotrivă. Cu fiecare control mă dezbrăcam tot mai mult. Mă simțeam golită. Inconștient, fiecare atingere a lor devenise împotriva voinței mele. Fiecare întâlnire era de acum de prisos.

Așteptam, speram, îmi înghițeam frustrarea și explicam încă o dată aceleași simptome unui nou doctor cu privirea goală. Eram sleită. Secată de drumuri și strămutări, sătulă de aceeași valiză cu haine și regrete. Nu mai puteam prinde rădăcini nicăieri. Întunericul se prăbușea treptat în mine, eu mă prăbușisem deja în el.

De la zi la zi, medicamentele îmi șubrezeau tot mai mult răbdarea. Ceea ce înțelegeam cu mintea nu mai reușeam să accept. Paradoxal, anii mă îmblânziseră, în timp ce boala aducea la suprafață doar agresivitate. Tot ce scriam, scriam la cald, tranșant, visceral. Cu disperare și cu o infinită furie. Era firesc să fiu furioasă. Era firesc să fiu, în sfârșit, obosită.

Îmi era dor de Deva. De bronzul și rugina ceții, de cetatea pânzei vii din fereastra camerei mele, de foietajele sfărmate în cafea cu scorțișoară. Îmi era dor de dorul Silviei. Și îmi era dor de cine încă aș mai fi putut fi înainte să plec.
Îmi era tot mai dor. Dar nu mai știam cm să mă întorc.

Vorbeam în sinea mea despre cm ne dorim mereu să mergem înapoi, către copilăria fericită din povești, către anii nesăbuiți ai adolescenței și către fântâna tinereții, niciodată bătrâni, mereu aproape tineri. În casa mea, tinerețea nu fusese niciodată o garanție pentru longevitate. Știam asta de mică. Și totuși continuam să o caut, ca și cm undeva, în spatele unui colț pe care nu apucasem să îl întorc încă, ar fi așteptat intact tot ce pierdusem.

Ajunsesem să cred tot mai des că pentru mine nu mai există nimic nou. Că, din acel moment încolo, experiențele mele aveau să se repete la infinit, ca într-o manieră sadică de pedeapsă.
Îmi aminteam de femeia care îmi scrisese într-o noapte că eu plăteam pentru păcatele părinților mei. Dar tatăl meu murise la doar 36 de ani, în vreme ce mama plătea deja prin el și prin destinul propriei fiice. Ce mai rămânea de plătit? M-am dus cu gândul la finalul unei poezii scrise la începutul pandemiei:

„Îngerii au dansat peste rămășițele voastre
atunci când datoria a fost achitată,
când ați redevenit țărână.“

Va urma.

Sara Pleșa Popescu

„Paliativ.”Abia mai târziu aveam să aflu că medicul nici măcar nu îmi deschisese dosarul. Fusesem trimisă la paliative î...
16/03/2026

„Paliativ.”

Abia mai târziu aveam să aflu că medicul nici măcar nu îmi deschisese dosarul. Fusesem trimisă la paliative înainte să îmi știe numele sau să mă vadă. Totul pornise de la acel RMN făcut la Sibiu. Pe foaia de interpretare stăteau scrise trei litere care aveau să mă urmărească mult timp: SLA. Un joc macabru, un telefonul fără fir.

A meritat vreodată toată moartea pe care o trăiam?

Mă întorsesem pentru el. Pentru cel care m-a avut în grijă când fusesem internată la neurologie. Aveam să las în urmă singurul loc unde liniștea îmi fusese, pentru o vreme, o a doua mamă.
Am traversat un drum lung cu speranța că acest om va face ordine în haosul care mă măcina.
Simptomele mă aduseseră deja în scaunul cu rotile.

„Da, e clar, evoluția e în rău.”

Partea stângă a corpului nu îmi răspundea, nu
mai simțeam nimic. Când l-am întrebat de ce, a ridicat din umeri.

„Interesant.”

Atât. A vorbit despre miozită, despre infecția recurentă cu Epstein-Barr și despre scleroză multiplă. Ultimul RMN cerebral arăta și depuneri de fier în ganglionii bazali. Citisem deja, așa că știam ce urmează.

PKAN, varianta atipică. O boală neurodegenerativă rară, incurabilă, galopantă, fatală. Un fel de SLA. Dar unul care nu îți răpește doar trupul, ci și sinele, lăsând în urmă doar carcasa goală.

Vedeam în ochii lui privirea unui bărbat care vede multe și nu reține nimic. Mi-a spus că singura cale sigură de a ști este secvențierea genomului. Apoi, brusc, s-a răzgândit.

„Nu pot recomanda o analiză atât de scumpă.”

Multă vreme m-am întrebat ce rost avea să știu, dacă oricum nu puteam face nimic. Ce sens avea să-mi trăiesc ultimele zile sub teroarea unui ceas care ticăie ca o bombă, fără să pot opri zgomotul? Nici nu mai știam dacă a ști înseamnă salvare sau condamnare. Până în ziua de astăzi, am ales să nu știu.

A venit reumatologia. La privat, medicul îmi zâmbise. Vorbea blând și cu o empatie după care tânjeam.

„Vom face investigații. Facem și internare de zi. Rezolvăm.”

Acolo, cu banii mei plătiți pe loc, eram cineva.
Când am pășit în Spitalul Militar, am pășit într-o altă realitate. Nu mai eram pacientul suferind, ci un dosar pătat de prea multe amprente.
Tonul medicului s-a schimbat, privirea i s-a răcit. Am venit timp de trei zile la spital, pentru ca la final să îmi spună simplu:

„Ne-am dat seama că nu avem testele necesare pentru tine aici.”

Abia atunci și-a dat seama. Iar tratamentul primit? Un supliment alimentar pe bază de turmeric. Apoi am fost trimisă să fac turul instituției, între străzi și ghișee, după fișe.

La scurt timp după, am ajuns și la endocrinologie, iar apoi, din nou, la hematologie. Primul control a fost oarecum inconcludent, dar asta nu mai era o mirare.
La al doilea, medicul care mă diagnosticase în timpul internării de la Neurologie cu neutropenie ciclică, mi-a spus că nu mai e sigur dacă am sau nu am neutropenie.

M-a diagnosticat totuși cu anemie prin deficit de B12 și sindrom de malabsorbție în observație. Mi-a sugerat o gastroscopie și m-a invitat să îi trimit rezultatele. Le-am trimis. Așa cm mă așteptam, nu am mai primit niciun răspuns.

Au urmat alte analize și investigații.

Toxoplasma.
Borrelia.
Epstein-Barr.
Transglutaminaza.

Treizeci de lei.
Patruzeci și doi.
O sută șaizeci și unu.

Corpul meu se traducea în cifre și litere aruncate la întâmplare. Fiecare analiză avea prețul ei, unul pe care îl plăteam cu vârf și îndesat. Viața mea se preschimbase în cifre tipărite pe foi albe, într-un dosar care creștea de la o lună la alta, în timp ce ființa mea se micșora la marginea paginilor lui. Eram numerotarea inversă.

Am plecat din nou în Austria, unde aveam să fac un PET-CT recomandat de un neurolog din Linz. Am plecat spre Viena într-o dimineață, la scurt timp după ce ajunsesem acolo. Eram nemâncată și îmi era sete. Trebuia să respect protocolul.

Am completat ce era de completat, apoi m-au trimis într-o cameră întunecată, unde mi-au atașat branula. Aveam ochii închiși și încercam să nu mă gândesc la nimic.
La câteva minute după, asistenta a intrat și mi-a injectat un lichid rece, diferit de cel pe care îl simțisem la tomografia de la Județeană Cluj. Nu era durere, ci mai degrabă o mângâiere rece, suflată în surdină.

Timpul petrecut în tomograf s-a scurs minut după minut, cu o lentoare pe care doar eu o percepeam. Din afară, totul se desfășura firesc și rapid.
Am așteptat o jumătate de oră pentru rezultat, care, din fericire, a fost curat: fără epilepsie, tumori, degenerare sau boli psihice.

Asta fusese concluzia imagiștilor, care au specificat ulterior că CD-ul trebuie analizat de neurologul curant. Numai că medicul meu curant, la fel ca alții la care am ajuns mai târziu, au spus că nu lucrează cu așa ceva și că nu știu să îl citească cm trebuie.
Atunci am realizat că medicul meu curant nu existase niciodată.

Am văzut picături din Viena dintr-o mașină, într-o stare care semăna mai puțin cu un déjà-vu și tot mai mult cu începutul unei resemnări lente. Totul se întorcea în cercuri infinite din nou, și din nou, și din nou. Viața mea se descompunea în secvențele lui Fibonacci, într-o repetiție care părea că nu mai are nimic nou de spus.

Eram obosită, sătulă și stoarsă.

La data de 15 august 2024 scriam:

„Luptă, luptă, trebuie să lupți, transformă toată ura, furia, toate resentimentele acumulate și născute din nedreptățile pe care a trebuit să le suporți în artă, în manifest, în protest, în ceva frumos și important. Lasă ceva în urmă. Și am lăsat. Și las. Și am făcut, am făcut, am făcut. Și am obosit. Sunt al naibii de obosită.”

Doar asta mai eram și doar atât mai puteam fi. Nu eram doar obosită. Devenisem însăși oboseala.

La finalul acelei veri m-am întors în Cluj. Gravitam în jurul a trei oameni: doi prieteni și mama unuia dintre ei. Locui...
15/03/2026

La finalul acelei veri m-am întors în Cluj. Gravitam în jurul a trei oameni: doi prieteni și mama unuia dintre ei. Locuind împreună, puteam să văd cum, zi după zi, lor le era tot mai greu. Iar cauza eram eu. Devenisem o povară material, dar și emoțional. Trăgeam oamenii în jos, iar intenția mea nici nu mai conta. Nu puteam controla ce ajunsesem să trăiesc. Oricât aș fi încercat, nu reușeam decât să mă afund și mai tare. Și toți cei din jurul meu cădeau împreună cu mine.

Tot atunci m-am lăsat și de sport. Ravagiile Cymbaltei încă băteau ca o a doua inimă în mine. Nu mai făceam altceva decât să caut răspunsuri cu o disperare care începuse să semene tot mai mult cu o inerție, nu cu speranța. Până atunci îmi dorisem atât de mult să aflu cu ce mă luptasem în tot acel timp. Apoi nu a mai contat nici asta. La ce ar fi ajutat să știu, dacă în continuare nu aș fi avut niciun tratament?

M-am întors la Târgu Mureș, la clinica în care mă mai tratasem pe vremea când aflasem de boala Lyme. Eram hotărâtă să încerc Moldaminul, ultima soluție pe care o mai vedeam. Dintre toate răspunsurile posibile, cu unul singur nu mă așteptam să plec de acolo: părerea fermă a medicului că tratamentul ar fi putut ajuta doar artrita reactivă. Dar nu epuizarea. Și nu problemele neurologice.

Am reînceput suplimentele. Revenisem pe ruta infecțiilor virale: Aciclovir, Isoprinosină, ambele luate cu sfințenie. Începusem ședințele de hipertermie. Începusem și psihoterapia. Apoi am plecat în Austria. Din nou.

Acolo am împodobit primul brad de Crăciun de la plecarea mea din Deva. În timp ce așezam globurile pe acele moi, am izbucnit într-un râs desprins de orice motiv aparent. Am râs, și am râs, apoi am început să plâng. Râdeam și plângeam în același timp, într-un soi de sindrom pseudobulbar pe care nu îl puteam controla. Simțeam că nu mai am familie, că nu mai am sănătate, că nu mai am nimic. Trăiam de pe o zi pe alta, din aceeași valiză cu care părăsisem locul natal.

Sărbătorile de iarnă le-am petrecut la Constanța, unde am continuat ședințele de hipertermie. Mă simțeam tot mai rău, așa că am început să fac perfuzii cu vitamine acasă. Luam aceleași suplimente. Și Lyrica, și Rivotril, Madopar, Plaquenil, betablocante, somnifere, Sumetrolim, Normix. Le citesc acum de pe o poză din acea perioadă. Venisem acasă cu o plasă mare de la farmacie. Posibil să fi fost și altele, dar s-au pierdut deja în sertarul cu memorii.

Părul îmi cădea în șuvițe. Ajunsesem piele și os, iar mușchii se topeau pe mine. Pielea arăta straniu, de culoarea pergamentului, cu tuburi albastre umflate sub suprafața ei. Am ajuns și la hematolog, unde medicul mi-a spus că știu mai multă reumatologie decât ea. Și nu a fost o glumă, din păcate. Mi-a dat dexametazonă. Am refuzat.

Am rămas la pat aproape jumătate de an. Nu mai ieșeam, nu mai puteam face nimic. Am văzut primăvara pentru prima dată de pe geamul unui taxi, în drum spre un laborator. Ratasem atât de mult. Atunci am înțeles pentru prima oară cm viața, anotimp după anotimp, începuse să treacă doar pe lângă mine; că eu o mai vedeam doar prin ferestre.

Mi-aș fi dorit ca mama să îmi prindă flori de liliac în păr. Poate atunci aș fi putut fi, din nou, aproape fericită.

La data de 20 martie 2024 scriam:

„Mă gândesc de multe ori cm aș putea descrie durerea pe care o resimt. Cea mai apropiată senzație e și cea mai abstractă: o altă ființă care locuiește în mine, în oase, în mușchi și în nervi, încercând din răsputeri să iasă afară.

Zilele trecute am visat că eram împușcată și că încercam cu disperare să explic cuiva ce simțeam. Când m-am trezit, partea stângă mă durea îngrozitor. Durerea fusese atât de puternică încât trecuse dincolo de somn.

Mă trezesc și tot corpul mă doare. Simt cm totul devine negru, iar picioarele mă lasă. Apoi senzația dispare. Dar durerea rămâne."

A urmat Bucureștiul. În cadrul unei faimoase clinici de neurologie se afla și o secție de reumatologie, iar eu mă programasem la amândouă. Prima a fost un dezastru. În a doua părea că se întrevede un fir subțire de lumină.

Diagnosticele principale au rămas aceleași: colagenoză, sindrom Ehlers-Danlos, osteoporoză. La neurologie: tulburare de conversie. Am primit o rețetă de Doreta pentru durerile de oase și m-am întors acasă, la Constanța.

Am făcut analiza firului de păr; mai mulți oameni care îmi citeau pagina îmi spuseseră că ar putea fi o intoxicație cu metale grele. Pictând de mică și trăind o viață în casă cu un alt pictor, mama mea, mi-am spus că poate merită să iau și asta în calcul. Între timp, dublu catenarii și Mi2-beta din profilul extins de Miozită se pozitivaseră.

Începusem să mă simt atât de slăbită încât am hotărât să mă internez. Am sunat săptămâni la rând, din 15 în 15 minute, la faimoase spitale de stat din capitală. Voiam doar o legătură. Când am obținut-o, cu insistențe și relații, șeful primei secții mi-a spus că e depășit și m-a pasat mai departe.

Șefa celei de-a doua mi-a spus că m-ar fi internat doar să mă vadă cm zac pe pat. Că era depășită și ea. Mi-a recomandat să încerc din nou în străinătate, pe bani grei, fără nicio garanție, și și-a pus rezidentul să mă trimită la un medic din privat. Nu aveau locuri.
Eram doar un caz rar, ciudat, de neînțeles, ceva care nu se încadra în nicio rubrică și pe care era mai simplu să îl trimiți altundeva decât să îl cauți cu adevărat.

Mi-am trimis analizele la Fundeni. Un prieten reușise să ia legătura cu un rezident de acolo și să îi paseze dosarul. Când a revenit cu telefonul, i-a transmis că sunt programată la Neurologie. Când prietenul l-a întrebat cm arată situația mea, răspunsul a venit simplu și scurt:

Paliative.

Mi-am petrecut următoarele două săptămâni și sărbătorile de Paște într-o stare de derealizare. Agonia creștea în mine ca un miel în pântecele mamei sale, înainte de a fi tăiat.

La acea vreme nu mai luasem tramadol decât ocazional și de mai bine de un an. Corpul meu nu mai era obișnuit, așa că efectul primei pastile s-a simțit ca o doză de morfină. M-am întins în pat. Vorbeam mult, dar rar, și nu voiam să rămân singură. Creierul meu nu mai percepea nicio durere. Anxietatea se liniștise. Epuizarea se ridicase. Mă simțeam euforică, dar liniștită, poate aproape de ceea ce mulți ar fi numit Nirvana.

„Doreta la nevoie", scria pe rețetă. Doar că nevoia era zilnică. Durerile erau zilnice. Epuizarea era zilnică. Suferința era zilnică. Iar tramadolul, pentru prima dată de când îmi începusem călătoria prin boală, se dovedise a fi singurul lucru care făcea o diferență.

O vreme a funcționat. Până când corpul s-a obișnuit și nevoia a crescut. O pastilă a devenit două, două au devenit trei. Ajunsesem la trei pastile de tramadol pe zi, și tot nu mai aveau același efect. Au trecut doi ani fără o lună de atunci.

Eu nu am mai oprit tramadolul niciodată.

Va urma.

Sara Pleșa Popescu

Următorii doi ani i-am petrecut departe de casă, departe de toți cei pe care îi mai știam acolo. Viața mea încăpea acum ...
14/03/2026

Următorii doi ani i-am petrecut departe de casă, departe de toți cei pe care îi mai știam acolo. Viața mea încăpea acum într-o valiză. Schimbam două țări și trei orașe la fiecare câteva luni, ca și cm locul putea fi vinovat pentru ceea ce simțeam.

Trecuse Crăciunul. Trecuse și Anul Nou. La începutul lui ianuarie am plecat la Cluj, iar de acolo m-am programat la Sibiu pentru un RMN cerebral cu tractografie.
Îmi amintesc și acum cm arăta imagistul: bătrân, cu părul cărunt, cu aerul cuiva obișnuit să spună lucruri grele.

„Vestea bună este că nu aveți SM. Cred că aveți SLA."

Am rămas nemișcată. Mă chinuiam să înțeleg unde era, de fapt, vestea cea bună. Cuvintele lui veneau spre mine dintr-o altă cameră; le auzeam, dar nu le puteam atinge. Mi-a vorbit despre tractele neuronale reduse, despre o boală degenerativă bilaterală. Eu ascultam, dar deja nu mai simțeam nimic.
Aveam pe mine doar un halat subțire, aproape transparent. În fața lui mă simțeam dezbrăcată de haine. În fața mea mă simțeam dezbrăcată de orice demnitate care mi-ar fi putut rămâne.

Mi-am amintit de pisica neagră. De umbra ei pe asfalt, tăindu-mi calea.

Cu câteva zile înainte găsisem, în sfârșit, un antidepresiv care părea să funcționeze. Un psihiatru nou în Cluj îmi prescrisese Anafranil, și pentru prima dată după mult timp, simțeam ceva care semăna cu speranța.

Din Sibiu m-am întors la Cluj. Din Cluj am plecat spre Constanța. Din Constanța am trecut prin București, unde am reușit să stau doar câteva ore, suficiente cât să fac un EMG care a infirmat diagnosticul primit la clinica din Sibiu.

În lunile care au urmat m-am întors și am rămas în Cluj. Acolo am semnat contractul cu a doua editură și m-am reapucat de scris, încercând să reconstruiesc coloana vertebrală pe care corpul meu refuza să o mai aibă. Tot atunci am intrat în legătură cu un neurolog renumit din Constanța. I-am trimis toate analizele, ultimele RMN-uri, tot ce acumulasem.

Într-o seară am vorbit o oră la telefon, despre ce simțeam, de când și cm evoluaseră lucrurile, despre ceea ce văzuse el în imagini.
Concluzia lui a fost că totuși am SLA. Că m-aș fi încadrat foarte bine în tabloul clinic. Și că un EMG curat nu exclude întotdeauna diagnosticul.

M-am apucat de sport. Ore întregi, în fiecare zi, greutăți, HIIT, orice găseam mai intens. Era o formă de manie, știam asta. O nevoie aproape disperată de a demonstra că greșesc, că greșesc toți. Așa că îmi forțam corpul împotriva propriei lui tăceri.

Au venit și alte diagnostice: colagenoză, sindrom Ehlers-Danlos cu POTS, osteoporoză articulară. Am început tratamentul cu Plaquenil.
Apoi am plecat în Austria.

Anafranilul începuse să-și piardă efectul. Am ajuns la un neurolog care mi-a recomandat pentru depresie și fibromialgie Cymbalta. Nicio altă pastilă nu m-a mai făcut vreodată să mă simt atât de mult în afara mea. Nu mai puteam dormi, iar când reușeam, visele prindeau chipul coșmarului pur. Simțeam neuropatii în tot corpul, fire electrice trase prin carne din loc în loc, fără logică și fără odihnă. Emoțional mă dezintegrasem.

M-am internat la AKH pentru cinci zile. Markerii pentru colagenoză nu mai ieșeau; ei spuneau că poate devenisem seronegativă de la tratament. În sânge nu-mi găseau aproape nimic, în afară de anticorpii pentru borrelioză și mononucleoză, și un CK ușor crescut. Atât.
Am plecat din spital și am decis să întrerup Cymbalta. Nu-l mai puteam suporta.

Săptămânile care au urmat au fost un calvar fără nicio formă precisă. Un sevraj care nu voia să se termine, dureri și impulsuri electrice care îmi traversau corpul cu fiecare mișcare, migrene și greață. Mereu greață. O disperare violentă venea și dispărea ca o maree.

Într-o seară am traversat apartamentul fără să mai știu încotro merg. M-am trezit în baie, cu ușa încuită. M-am așezat pe jos, lângă mașina de spălat, și am izbucnit în lacrimi. Simțeam că nu mai pot duce asta. Și că nimic nu mai avea niciun sens.

Va urma.

Sara Pleșa Popescu

Între timp, diagnosticul de scleroză multiplă pus de prof. Dănăilă fusese infirmat de alți neurologi. Dosarul meu medica...
13/03/2026

Între timp, diagnosticul de scleroză multiplă pus de prof. Dănăilă fusese infirmat de alți neurologi. Dosarul meu medical continua să se preschimbe de la o lună la alta.

Începusem să tușesc și să respir tot mai greu. Spirometria și radiografia pulmonară vorbeau deja despre un astm bronșic și noduli pe plămâni. Mi s-a prescris un inhalator și cinci zile de Levofloxacină, în urma căruia făcusem și o tendinită. La încheietura mâinii drepte îmi apăruse un nodul subcutanat. Părea că, în sfârșit, se contura o explicație pentru tot ce mi se întâmpla în ultimul an: sarcoidoza.

Doar că, surprinzător, nu era nici asta. Noile analize de sânge infirmau prezența anticorpilor necesari unui diagnostic de sarcoidoză.
Granulomatoza, infirmată.
Mielită, infirmată.
Miozită, infirmată.
Rămâneam, din nou, fără răspuns.

M-am întors pentru o scurtă perioadă la Cluj, unde am primit diagnosticele de encefalomielită mialgică și sindrom de hiperlaxitate. Am ieșit din clinică epuizată psihic, cu un teanc de investigații pe care urma să le fac în zilele următoare. Printre ele era și Western blot-ul pentru Borrelia.
Rezultat pozitiv. Aveam boala Lyme. Pentru prima dată după un an de întrebări, aveam un răspuns.
Sau așa credeam.

Trecuseră deja primele săptămâni de tratament: Azitrox, Minoz, Tinidazol, Isoprinosină. Alături, un teanc de suplimente, fiecare cu câte o promisiune mută. Reușisem să ajung la cei mai renumiți medici din țară. Și eram tot mai convinsă că mă aflam pe drumul cel bun.

Era o zi de primăvară, iar eu mă aflam pe o terasă liniștită când am început să tremur. La început abia perceptibil, apoi tot mai tare, de parcă tot aerul rece al iernii abia plecate s-ar fi adunat în mine. Pe partea stângă tremuram vizibil mai puternic. Contracțiile musculare involuntare deveneau tot mai puternice.
Am ajuns la urgențe în plină lumină, de unde aveam să plec abia la trei dimineața. La poartă, cu buzele aproape cusute, un bătrân murmura o rugăciune ca într-o sfântă liturghie.

Între timp, corpul meu intrase în convulsii. Au urmat patru perfuzii cu diazepam și un CT cerebral. Stare critică. Suspiciune de AVC: infirmată.

Încercam să tastez un mesaj când medicul de gardă s-a apropiat de mine. Era un bărbat între două vârste, cu chipul în flăcări. S-a aplecat ușor și m-a întrebat:

„E viitorul?“

Îmi spunea „mămăruță“ și avea părul de foc.

Am rămas atunci cu o semipareză moderată de la gât în jos. În vară au urmat și replicile acelei crize. După noaptea din Cluj, ajunsesem să refuz de fiecare dată examenul tomografic. În rest, desfășurarea era aceeași: perfuzii repetate cu diazepam, analize și ore care păreau să nu se mai sfârșească. Simțeam cm propriul meu creier se expandează și se întoarce împotriva mea.
Cauza nu s-a aflat niciodată.

În aceeași vară am fost internată pentru o puncție lombară. Am rezistat doar cinci zile. Cinci zile cu Xanax și pastile de dormit. Cinci zile de insomnie și atacuri de panică interminabile. Cinci zile de investigații continue. Și o lună cu cea mai cumplită cefalee din viața mea.
Nu îmi mai doream decât să plec de acolo. Și am plecat. Cu 21 de noi diagnostice și un medicament în plus: carbamazepină. Apoi pregabalin. Restul supramedicației rămânea neschimbată. Eu mă pierdeam tot mai mult printre cuvinte.

A urmat un test DEXA și diagnosticul de osteoporoză articulară. Nimeni nu înțelegea cm și de ce atât de devreme. Am primit o rețetă pentru Prolia. Am cumpărat-o, apoi m-am răzgândit. Era un drept uman pe care începeam deja să îl pierd.

Ajunul Crăciunului și noaptea de dinainte le-am petrecut în Deva, la urgențe. Luminile erau aceleași, reci și aproape arse. Aparatele începeau să șoptească o colindă pentru fiecare dintre noi.
Lumea își vedea liniștită de treabă.

Apoi, un glob roșu a căzut și s-a rostogolit până la picioarele mele. În el purta tăcerea unui ou ciocnit mult prea târziu.

Lunile treceau ca niște stații în care nimeni nu mai cobora; trenul mergea mai departe. Lumea din afară începea să se st...
12/03/2026

Lunile treceau ca niște stații în care nimeni nu mai cobora; trenul mergea mai departe. Lumea din afară începea să se strângă în jurul meu. În mine, lumea se făcea tot mai mică.

Începuse pandemia, iar oamenii își închideau brusc porțile. Am decis atunci să îmi las viața din Cluj în urmă. Cursurile universitare se mai țineau doar în online, permițându-mi să finalizez programul de la distanță. Aici, perspectiva medicală era departe de a fi una ideală. Dezamăgirile începuseră încă din Cluj, iar Deva se afla la ani lumină distanță, dar numai în jos.

Am ajuns din nou la un psihiatru, aici, în orașul natal. Fiecare vizită însemna o nouă rețetă, un nou tratament în plus:
Prozac,
apoi Xanax,
apoi Trittico, toate trei împreună.
Lamictal,
Levetiracetan,
Amitriptilină,
Rivotril.
Viața mea se măsura în miligrame.

Deveneam, treptat, un muzeu al armelor chimice domesticite, un inventar ambulant de reacții adverse. Fiecare pastilă în plus agrava golul din mine, iar eu nu mai înțelegeam de ce. Nu de ce eu, ci pur și simplu: de ce?

Trecuse deja un an de când eram bolnavă. La fiecare întrebare primeam mai multe întrebări. Intram pe o pistă, ieșeam pe încă zece.
„Sunteți un caz misterios“, îmi spuneau ca într-un cor absurd.
Terra incognita. Ei făceau hărțile. Eu deveneam teritoriul.

Mi-am scris pe o foaie toate simptomele, întreaga mea poveste. Am desenat câteva siluete umane, ca pe anatomia unui Imperiu Roman rupt în provincii. Am însemnat pe fiecare parte ce simțeam, și-am adunat toate analizele de până atunci într-un dosar. Apoi, am trimis tot ce aveam la București, profesorului dr. Leon Dănăilă.

M-a sunat. Mi-a spus să testez Epstein-Barr-ul. Nici nu știam ce e, dacă e grav sau nu. Nu era. Nu ar fi trebuit să fie. Doar că, în cazul meu, valorile s-au arătat a fi enorme. Ca și cm corpul meu refuza să uite o memorie străină.
Lysine,
Monolaurin,
antivirale,
imunomodulatoare
și zeci de suplimente prin rotație.
Am încercat tot ce s-ar fi putut încerca la acel moment. Ulterior, de atunci și până în prezent, valorile mele au rămas neschimbate.

A urmat reumatologia. Lupus și colagenoză: ambele în observație. Se confirmau. Apoi se infirmau. Din nou, și din nou, și din nou. Diagnosticele se spărgeau în epoci diferite.
Profilul și toate simptomele duceau spre ceva autoimun, ceva ce chiar infecția cu Epstein-Barr ar fi putut declanșa. Ar fi putut. Aici, medicina se lovea de propria ei neputință.

Începusem să schimb medicamente pe bandă rulantă. Medicii încercau protocoale, eu suportam consecințele. Zi după zi, adevărul se dilua în pastile.
Antidepresivele, somniferele și benzodiazepinele îmi scrijeleau în minte o promisiune care nu se mai împlinea. Medicamentele se înlocuiau unele pe altele, fără nicio direcție.
Dintr-odată, mintea mea nu mai era a mea.
Nu mai știam.
Mă distrugea boala sau tratamentul?

Următorul RMN cerebral aducea, în sfârșit, și ceva nou: multiple demielinizări. Trecuseră câteva luni, așa că i-am trimis din nou dosarul profesorului Dănăilă. Verdictul a venit scurt: Scleroză Multiplă.

Abandon.

Atunci am rupt o mare parte din relațiile de prietenie și rudenie pe care le mai aveam. Voiam să frâng funiile care mă legau de viața de dinainte. Și-am frânt. Am ars. Am lăsat în urmă. Ei au rămas trei.

Liniște falsă.

Se spune că aproapele la greu se cunoaște. Al meu s-a cunoscut. Fiecăruia dintre ei i-am dorit atunci același lucru: ca, în cel mai jos punct al vieții, să se întâlnească pe sine în aproapele lor.

Am creat pagina Boala cu o mie de fețe și am început să scriu poezie. Trebuia să rămână ceva. Să acopăr, măcar în cuvinte, cu umbra zilelor mele ceea ce devenise viața mea. Atunci credeam că ajunsesem la capăt.
Nu era capătul. Era doar începutul.
Țineam în mână o rădăcină.

Va urma.

Sara Pleșa Popescu

Address

Chinteni

Website

https://informatiahr.ro/sara-plesa-popescu-o-

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Boala cu o mie de fețe posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Boala cu o mie de fețe:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram