https://www.librariacoresi.ro/shop/978-606-049-439-3-paper-cut-poems-1836, https://informatiahr.ro/sara-plesa-popescu-o-

Boala cu o mie de fețe, Chinteni (2025)

03/11/2025

În săptămânile care au trecut am învățat, din nou, ce înseamnă tăcerea care se naște din suprasaturație. Există un moment în care limbajul devine redundant, în care gestul de a explica se transformă într-o formă de rușine a spiritului, și atunci singurul gest onest devine retragerea.

Am simțit retragerea asta ca pe o formă de claritate, una în care gândurile mi s-au adunat într-o singură tăcere densă și aproape minerală. E un tip de luciditate care te forțează doar să vezi cm totul se așază, încet, în propriul său sens, fără nevoia aproape psihotică ta de a-l mai controla.

Am ieșit din casă de câteva ori, am apucat să merg și prin parc, și m-am gândit la cm natura are un fel de inteligență care nu se justifică nimănui, oricât de haotică poate deveni. Ea permite, noi formulăm. Oboseala noastră e mai ascuțită decât a frunzelor pentru că noi trebuie să dăm sens, chiar și când sensul există deja, intact, în simpla lor persistență.

Am băut o cafea într-un loc drag mie, lângă pereți umezi de istorie și oameni care vorbeau rar, ca într-o prelungire a respirației. Și am înțeles acolo că liniștea nu e un refuz al lumii, ci o altă formă de participare la ea. Una fără vanitate. Poate că tăcerea e singura conversație pe care o putem purta onest cu realitatea, iar restul pare să cuprindă doar variații pe tema neputinței de a o accepta.

În fața panoului roșu care promitea bucurie, am simțit un fel de amestec amar de tandrețe și ironie. Totul în jur părea conceput să ne distragă de la esență. Dar bucuria, dacă e autentică, nu se declanșează prin stimuli; ea se ivește, discret, în clipa în care renunți să o provoci.

Poate că nu există un sens mai mare al toamnei decât cel al lucidității resemnate, starea în care accepți scurgerea ca pe o nouă ordine. Și poate că nu există formă mai adevărată de revenire decât cea în care nu mai ai nimic nou de anunțat.

Așa m-am întors cu liniște, în liniște, fără să mai port cu mine nevoia de a fi remarcată, ci doar dorința de a fi.

01/10/2025

Am trăit o vreme în adâncul lucrurilor neterminate, acolo unde cuvintele se preschimbă în straturi subțiri de tăcere. Timpul nu mai curgea, ci părea că stă în loc pentru a asculta mai bine. Am fost acolo unde interiorul capătă densitatea unei lumi. Acolo unde absența nu înseamnă lipsă, ci suprasaturație, unde nu mai e nevoie să scrii ca să exiști, fiind suficient să fii.

Mi-am dus gândurile într-un loc în care nimeni nu mai întreabă de ce. Unde nu mai ai de ce să răspunzi, pentru că nu mai e nimeni care să te măsoare cu întrebări. Doar voci tăcute înăuntru, rostind în buclă adevăruri fără nume. Am învățat să respir cu toată ființa, fără ca nimic să iasă din mine spre lume. Aidoma unui copac nevăzut care se întinde pe dinăuntru, până când crengile lui încep să iasă prin piele sub formă de cuvinte.

Nu revin, pentru că nu m-am desprins, ci m-am sedimentat. Și dacă uneori apar din nou în lumină, nu e pentru că s-a terminat umbra, ci pentru că ea a fost acceptată. Nu scriu din nou din dorința de a spune. Scriu pentru că unele stări nu pot fi tăcute la nesfârșit fără să îți înnece oasele. Aici sunt, din nou. Dar nu cm eram, ci ca o apă care a stat prea mult în albie ca să mai curgă în ore. Sunt o privire care s-a uitat atât de adânc în ea însăși, încât a învățat să vadă și în întuneric.

15/09/2025

Zilele trecute stăteam pe scările din grădină și scriam în jurnal despre ultimele programări medicale. Trupul, cumplit de obosit, părea înfipt în septembrie. Dar memoria, memoria se întorsese. Pentru că, la un moment dat, o pasăre a început să cânte. Vântul a adiat ușor. Și, în ciuda evidenței, nu simțeam toamnă. Simțeam primăvară. Și nu orice primăvară, ci exact acea primăvară.

„Primăvara de acum 15 ani. Înainte de începuturi, în apogeul curiozității. În vârsta la care totul era mai mare decât e de fapt. Când simți primele emoții diferite. Când faci lucrurile pentru întâia oară. Cea în care orice vis părea posibil doar pentru că îndrăzneam să-l gândesc. Cea în care liceenii păreau aproape adulți, copiii erau cu adevărat mici, iar eu… eram fata care putea fi oricine.”

Am avut atunci senzația că timpul nu e linear, ci circular. Că trecutul nu e ceva ce a fost, ci ceva ce trăiește în noi, în celulele noastre, în memoria senzorială. Nu în amintirea conștientă, ci în felul în care o adiere de vânt poate rescrie un corp obosit într-un corp de copil.

În acea clipă, am simțit o ruptură și o punte, în același timp, între ce a fost, ce ar fi putut fi și ce e. Între trecut și prezent. Și, da, poate chiar între trecut, prezent și viitor. Am avut revelația că n-am uitat cu totul cm e să fii crud de viu.

Mă reîntorc la mine și ne plimbăm împreună.

„Dacă aș fi o culoare atunci, aș fi verde crud într-un fundal de violet, de liliac înflorit. Ți-aș arăta cu degetul spre cer și am desena forme pe nori. Furtuna s-ar apropia dinspre cetate. O furtună de vară, cu nori negri și picături de ploaie calde și moi. Tună. Iar noi nu ne grăbim nicăieri.”

Și totuși, în realitatea trăită, am scris în jurnal:

„Realizez atunci că multe lucruri se petrec pentru ultima dată. Și nu pentru că ele nu vor mai fi acolo. Ci pentru că eu nu voi mai fi. Ceva lăuntric din Sara a încetat să mai existe. Eu am rămas închisă, blocată într-o iarnă continuă.”

Dar într-o zi, cu o pasăre pe fundal, cu o adiere caldă și o clipă de luciditate, am simțit altceva. Faptul că lumea din memorie e încă acolo, iar eu sunt încă în viață… mi-a dat speranță că voi mai putea trăi bucăți din ea.

„Au trecut ani de când am făcut pentru ultima oară atât de multe lucruri, încât sufletul meu nu mai tânjește după ele doar din dor, ci din nou și din curiozitate.”

Am înțeles atunci că nu doar am pierdut, ci că, poate, mă reîntorc la mine, la cea care poate simți din nou ca pentru prima oară.

„Am uitat cm se simt. Și poate că pentru mulți, uitarea ar fi tragică, simțind că-și pierd identitatea, fragment după fragment. Am fost și eu acolo, în tragismul pierderii identității, în uitarea sinelui. Dar acum nu mi se mai pare așa.”

Pentru că, paradoxal, tocmai uitarea m-a făcut să-mi doresc din nou să simt. Iar asta m-a transformat.

„Sunt, dintr-odată, curioasă și entuziasmată să trăiesc. Și plouă. Și orice pare iar posibil. Și lumea pare mare iar.”

Acest mare, această lume largă și deschisă în care vreau să intru cu simțurile, cu plămânii, cu fanteziile mele, nu e o copilărie, ci o reamintire. E semnul că, în ciuda suferinței, nu m-am împietrit. Că în ciuda absenței, încă exist.

Și dacă ar fi să reiau plimbarea aceea, ar fi exact cm a fost:

„Aș reface drumul dinspre casă spre centrul vechi, apoi spre parcul Devei. Aș avea căștile în urechi și aș asculta Ane Brun. Aș vorbi la telefon de pe o hintă, un leagăn, râzând și mâncând vată de zahăr. Aș mirosi liliacul de lângă casa lui dr. Petru Groza. Și aș simți nu atât în act, cât în gândire, plan, premeditare. Aș simți în așteptare.”

Iar pasărea mea, acea pasăre care zboară desenată pe nori, a scris deja cuvântul „încă” pe cer. Încă pot fi verde crud într-un fundal de violet.

Dacă textul v-a atins sau v-a făcut să vă amintiți, vă rog distribuiți. Voi când ați făcut ultima oară ceva pentru întâia oară? Scrieți-mi în comentarii. Poate începem împreună o nouă primăvară, chiar și în septembrie.

08/09/2025

Simțim atât de multă rușine când suntem tineri. Am spus-o într-o poezie acum patru ani și jumătate. Și încă o simt, nu atât rușinea de acum, ci retrăirea ei. Mă gândesc câte lucruri m-au făcut să mă simt „mai puțin(ă)”, doar pentru că îmi arătau vulnerabilitatea, impotența fizică, uneori chiar mentală, emoțională. De la boli, apoi de la medicamente, în timp de la altele… ca un dans sumbru în care personajele nu obosesc niciodată.

Îmi amintesc și azi rușinea pe care am simțit-o când am folosit pentru prima dată un scaun cu rotile în public, când vecinii priveau curioși cm sunt dusă cu targa la spital, când am făcut primele crize convulsive în public, când am simțit neputința totală care mi-a urmat, când am rămas cu semipareză, când mergeam pe stradă și simțeam toate privirile pe mine. Chiar și cele neutre. Le simțeam aruncate.

Rușinea din spitale. Din cabinete, sub țipete, sub tratamente umilitoare. Rușinea din începuturi, când mă simțeam mică, mă simțeam inferioară, dependentă de medicii pe care, pe atunci, îi consideram calea spre o viață mai bună. Rușinea de a spune pentru prima oară: „Am nevoie de ajutor.” Când am clacat psihic. Nu doar o dată. Și totuși, de fiecare dată, am ales să vorbesc deschis despre asta. Rușinea de a pune contul bancar în poza de profil. Ce o să spună lumea? Ce vor crede cei care m-au cunoscut? A trecut. Trecutul acesta s-a transformat.

Trecutul rușinii a devenit spațiu de rostire. Am înțeles treptat că nu e o rușine să fii vulnerabil, ci dimpotrivă. Pentru că aici, pe pagină, n-am arătat doar partea frumoasă a unei relații sau a unei călătorii prin viață. Aici am arătat ce înseamnă cu adevărat
boala, suferința și sistemul medical, în toate straturile lor, nuanțate, murdare, adesea crude. Prea crude pentru ochii și urechile unora. Dar necesar de crude.

Am adunat atât, atât de multe scrieri și experiențe aici și nu numai. Și fiecare a pornit din nefericire. Tot ce am realizat mai prețios a pornit de acolo. Studiile, lucrările artistice, lucrările literare, totul. Și totuși, am crescut. M-am schimbat. În fond, au trecut mai bine de trei ani. Trei ani în care am regresat.
În care am crescut. În care am căzut și m-am ridicat. Toate într-un haos greu de înțeles din afară. Dar alături de voi. Rând după rând, imagine după imagine, veste după veste, gând după gând.

Cândva, am vrut să șterg pagina asta. Să dispar (în măsura în care o mai pot face). Dar recent, am înțeles: pagina asta a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut. Pentru că aici m-am spus și m-am reconstruit. Aici am început să învăț că vocea mea e, în sine, o formă de supraviețuire.
Și că vulnerabilitatea e forță, pod, exemplu. E promisiune.

Pentru cine mai are nevoie să audă asta: Nu sunteți slabi. Și, oricât de clișeic ar suna, mereu e suficient să vă promiteți vouă înșivă că veți mai rezista încă o zi.
Așa cm v-am obișnuit, dacă simțiți, distribuiți, duceți și rândurile astea mai departe. Ajutați doar așa cm simțiți. Eu îmi doresc doar să rămâneți în continuare prezenți, să rămâneți aproape.

Sara

03/09/2025

Am căzut. Sau poate m-am topit într-un somn care m-a ales el pe mine. Săptămânile astea n-au trecut pe lângă mine. Au trecut prin mine. Ca o toamnă bolnavă care te adoarme în mijlocul zilei și nu-ți mai dă drumul. Am dormit și 16 ore pe zi. M-am trezit la ora 6 seara doar ca să adorm din nou la 10. Fiecare semn că existam, un gest, o rutină, o preocupare, s-a evaporat, zi cu zi, până când a rămas doar epuizarea.

De când m-am mutat singură, am supraviețuit cu orez expandat, unt de arahide și mâncarea gătită a unei vecine pe care viața mi-a trimis-o ca pe o alinare. Eu nu mai gătesc. Aragazul e doar de decor. Nici măcar un ou n-am mai fiert. De ce? Pentru că atunci când boala te rupe în toate straturile, imunitar, neurologic, psihic, nu mai e vorba despre voință. E despre cât mai poate duce corpul tău. Iar al meu cedează.

ME/CFS. Dureri autoimune. Somnolență letală. Epuizare celulară. Și o depresie care nu mai răspunde nici la combinația de Zoloft cu Anafranil. Din somnul acela dens și înțepător, am ieșit doar ca să înțeleg că e nevoie de mai mult. De perfuzii. De vitamine, de NAD+ injectabil: 700 de lei doza zilnică. Aproape singurul care ar mai funcționa vreodată în starea asta. Am încercat varianta orală, lună de lună, cu 300 de lei cutia. Fără efect. La fel cum, în starea în care sunt, nimic oral nu mai ajunge unde trebuie. Lunar, zeci de mii de lei pe suplimente în ultimii ani. Timp, speranță, perseverență. Și totuși, nici pofta de mâncare n-a mai revenit. Nici greutatea. Am și acum tot 39 de kilograme.

Dar am norocul unui lucru rar în lumea asta: vecina care nu doar m-a adoptat la mesele ei, dar e și asistentă medicală. Iar cu ea aproape, știu că tratamentele intravenoase nu mă mai înspăimântă ca altădată. Chiar dacă încă port în mine fobia de ace, de branule, de acea durere rece în venă și gaslighting medical. Dar unele temeri nu mai contează când e vorba de a-ți salva viața.

Astăzi am adăugat un nou medicament, menit să combată somnolența și să ofere energie. Probabil de aici și puterea de a reveni cu o postare, după multe zile de absență. Funcționează doar dacă e vorba de depresie și alte afectări psihice, nu de o epuizare de tip mitocondrial. Dar încerc. Îmi doresc să fiu una dintre acele persoane pentru care chiar funcționează.

Nu vreau să mă transform într-o fantomă care visează lucruri, dar nu le mai poate face.
Am atâtea proiecte începute. Am foldere întregi care așteaptă. Pânze goale care mă privesc. O carte aproape gata. O alta care abia începe. Postări încă nescrise. O mie de povești. Și tot ce vreau e să pot urca din nou în mine. Să fiu din nou aceea din urmă cu câteva luni.

Dar ca să ajung acolo, am nevoie să îmi pregătesc corpul. Să-l readuc la o formă minimă de funcționare. Apoi, secvențierea genomului. Un test de 7.000 – 10.000 lei. Cel mai important și complex test din tot parcursul meu medical. Cel care poate arăta ce e ascuns în mine: bolile genetice, mutațiile rare, cauzele tăcerii organice care refuză tratamentul.
Și cel care ar putea personaliza transplantul de celule stem din Germania, astfel încât să nu mă lovească acolo unde sunt deja vulnerabilă.

Nu, nu sunt entuziasmată. Sunt obosită de toți acești ani de luptă. Dar nu pot renunța. Pentru că mai vreau. Mai vreau să scriu. Să creez. Să spun ce nu s-a spus. Mai vreau să trimit în lume bucăți din mine. Și să le știu ajunse departe. Pentru că dincolo de boală, durere și epuizare, știu că pot lăsa ceva important în urmă.

În continuare, orice ajutor înseamnă un pas în plus spre viață. Vă mulțumesc. Cu toată sinceritatea cu care scriu aceste rânduri.

Cont personal în lei – Banca Transilvania:
RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

Revolut (lei):
RO06REVO0000154906849543
BIC/SWIFT: REVOROBB

Revolut (transferuri internaționale):
LT583250097728883700
BIC/SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

revolut.me/sara6vva2

21/08/2025

Deschid ochii din nou. Din același vis cu coșmaruri lucide, mai vii și mai explorabile, măcar, decât realitatea în care mă trezesc. Îmi simt corpul greu ca plumbul, mintea învăluită în ceață, parcă niciodată complet aici.

Mă trezesc, adorm, mă trezesc iar, și de fiecare dată somnul devine mai adânc, mai greu, mai rupt de lume. De cele mai multe ori mă trezesc din cauza durerilor de spate. Alteori, din cauza transpirațiilor violente care îmi înmoaie pielea și hainele. Tremur, îmi pun câteva șervețele la piept, sub bluză, aproape în somn. Dorm cu o cutie de șervețele lângă mine mereu. Suferind de MCAS și multiple alergii dobândite, corpul meu a devenit propriul său laborator imprevizibil.

De când am renunțat la somnifere, diminețile încep pe la 7, dar rareori pot spune că încep cu adevărat. Corpul nu vrea să se ridice, mintea nu se deschide, ochii nu se țin. Rămân prinsă între lumi, între vis și epuizare, între frigul transpirat de sub plapumă și frigul real din aer.

Nu îmi e foame, nu îmi mai e nici poftă. Mănânc doar cât să pot merge mai departe încă o zi. De obicei, ceva rece, pentru că nici să încălzesc ceva nu mai am putere. Aragazul e de decor. Prioritizând curățenia, spălatul, un pic de ordine, mă trezesc sacrificând tot ce ține de hrană caldă, confort, gust. Înghit cu greață, cu nod în gât, dar continui.

Visez și cu ochii larg deschiși, totuși. Visez la povestea în care voi face tratamentele de aici și din Germania și voi fi mai bine. De fapt… nici nu mai știu ce înseamnă „bine”. Știu doar cm arată o zi bună acum, bolnavă cronic fiind. Și e infinit sub nivelul zilelor bune de dinainte. Dar chiar și așa, dacă toate ar fi măcar ca acele zile bune rare, ar fi minunat. Și nu glumesc, nu sunt ironică. Chiar ar fi.

Pentru că da, oamenii se pot obișnui cu foarte multe. Și cu boala. Și cu durerea. Și cu absența. Și cu frigul. Dacă ai trăit o viață la umbra palmierilor, iar apoi ești exilat în Siberia pe termen nedeterminat, ai două opțiuni. Te adaptezi. Sau nu.

Uneori, involuntar, unii ne mai gândim și la a doua variantă. Din disperare, din oboseală. Dar ne ștergem lacrimile. Ne ștergem transpirația. Înghițim în gol. Și mai trece o zi. Poate că mâine tot în Siberia vom fi, dar poate noi vom fi un pic mai aclimatizați, un pic mai rezistenți și un pic mai pregătiți pentru viața asta nouă.

Nu știu dacă bolile mele autoimune, neurologice, mitocondriale și mai ales genetice vor pleca după tratamente. Dar știu că trupul meu va deveni mai puternic. Și mintea îl va urma. Știu că voi deveni mai antrenată pentru luptă. Mai echipată. Și mai puțin singură. Poate că nu voi înceta niciodată să lupt în viața asta. Dar dacă voi avea aliați, resurse și un pic de speranță, lupta va deveni mai ușoară. Acolo visez astăzi să ajung. Și da, chiar dacă am spus de atâtea ori că nu mai sper… azi, în mod neașteptat, sper din nou.

Mulțumesc tuturor celor care îmi sunteți alături. Faceți drumul ăsta mai uman, mai posibil, mai puțin pustiu. Vă rog să dați mai departe. Lăsați cuvintele mele să circule mai departe. Poate voi găsi sprijinul de care am nevoie și pentru tratamentul din Germania. Pentru mine, ajutorul vostru poate însemna o zi mai aproape de revenire, de viață și de mult iubita mea artă.

Cont personal în lei – Banca Transilvania
IBAN: RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

IBAN Revolut (RON)
IBAN: RO06 REVO 0000 1549 0684 9543
SWIFT: REVOROBB

IBAN Revolut (transferuri internaționale)
IBAN: LT58 3250 0977 2888 3700
SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

13/08/2025

Când speranța nu mai pare o iluzie, ci un drum greu, dar posibil... Există boli care nu trec. Nu se ameliorează. Nu se „rezolvă” cu odihnă, ceaiuri sau sfaturi de pe internet. Boli care se instalează tăcut și apoi sapă în tine zilnic, luând bucăți de viață, de somn, de libertate, de zâmbet.

De ani de zile caut tratamente, soluții, metode prin care să îmi pot aduce viața înapoi măcar cu un pas.
Nu ca să „fiu bine mâine”, ci ca să mai pot merge până mâine.

Astăzi vreau să vă spun despre planul meu. E un plan greu, ambițios și costisitor. Dar, pentru prima oară, pare posibil. Pentru prima oară, simt că riscurile sunt mai mici decât beneficiile.

În toamnă voi începe terapia hiperbară, cu un pachet de 40 de ședințe în Deva, unde costurile (250 lei ședința) sunt la jumătate față de Cluj, deși nu oferă nimic semnificativ în plus. Pentru rezultate precum în cazul meu și cazuri similare, sunt necesare între 60 și 80 de ședințe. Iar eu vreau să le duc până la capăt.

Apoi, voi achiziționa un panou cu lumină LED roșie pentru întregul corp, o tehnologie utilizată la nivel internațional pentru combaterea durerii cronice, inflamației și sprijinirea regenerării celulare. E o metodă blândă, dar eficientă, și vreau să îi dau o șansă. Pentru că durerea constantă îmi limitează radical fiecare zi. Pentru că tramadolul a devenit tot mai mult, iar gândul de a accepta tratamentul cu ketamină intravenoasă, propus la spitalul județean din Cluj, tot mai aproape.

În paralel, țin legătura cu o clinică din Germania (găsiți postat aici răspunsul lor, la o altă postare recentă) pentru un protocol personalizat cu exozomi și celule stem adulte. Este una dintre cele mai promițătoare direcții terapeutice pentru afecțiunile neurologice și cronice severe, ajungând la 20.000 euro, dar rămânând mai accesibil decât ce aveam înainte ca plan.

Am renunțat recent, cu regret, la ideea transplantului din Panama cu celule ombilicale.
Prețul mare, drumul de 20 de ore (care mi-ar putea agrava starea într-un mod ireversibil), dar și istoricul oncologic din familie au înclinat decizia. Și, într-un fel, mă bucur. Gândul unei distanțe atât de mari față de casă, de Europa, mă făcea să nu mă pot simți în siguranță. Aleg acum lucruri mai blânde, mai ancorate, dar mai potrivite pentru organismul meu și starea mea actuală.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai simt că totul e haotic. E un plan mai clar și tihnit, cu speranță și structură. Speranță lucidă. Dar aceste tratamente nu sunt compensate. Nu sunt accesibile. Nu sunt gratuite. Și, din păcate, trăiesc cu un pachet de boli care m-a scos complet din capacitatea de muncă. Fără sprijin familial sau siguranță. Dar cu multă, multă voință.

Vă rog din suflet să distribuiți această postare. Iar dacă aveți posibilitatea să donați, oricât de puțin, înseamnă enorm pentru mine.
Fiecare leu e un pas către tratament. Către artă și viață. Pentru că, așa cm am început să spun realist, cu demnitate, nu susțineți doar o viață, ci și un artist plastic, un scriitor și un critic de artă cu un trecut promițător, cu un viitor înainte, însă blocat într-un prezent dureros, apăsător, care nu se mai sfârșește. Numele meu este Sara Pleșa Popescu. La o mică aruncare de privire pe Google, veți găsi mai multe bucăți din mine și din viața mea, lăsate lumii întregi.

Orice share, like și follow la pagină este extrem de important. Vă mulțumesc.
Orice ajutor este EXTREM de important. Your help is extremely important.

Cont personal în lei – Banca Transilvania
IBAN: RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

IBAN Revolut (RON)
RO06 REVO 0000 1549 0684 9543
SWIFT: REVOROBB

IBAN Revolut (transferuri internaționale)
LT58 3250 0977 2888 3700
SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

08/08/2025

8 august 2025
A doua noapte cu tramadol. Nu am dormit deloc, m-am învârtit în cerc, în transpirații reci, frisoane, scrâșnet puternic de dinți, literalmente, și dureri în tot corpul. De la 7 la 13 n-am făcut decât să supraviețuiesc, cu ochii închiși și corpul în agonie.
La 13 m-am trezit obosită, slăbită, transpirată, cu frisoane, cu inima în gât și același gând: tramadol.
Sunt dependentă. Îl iau zilnic din aprilie anul trecut. Și am ajuns să triplez doza. Da, sunt un cobai de laborator. Un experiment ambulant. Din nou.

Dar azi, chiar și din postura asta, îmi pun speranțele în ceva. Într-un tratament cu exozomi în Germania, mai accesibil decât cel cu celule stem, care rămâne deocamdată prea costisitor pentru bugetul meu și prea riscant pentru starea mea fragilă.
⠀
Vreau să încep minimum 40 de ședințe de oxigen hiperbar pentru ME, la Deva, și să achiziționez un panou cu lumină roșie LED pentru corp, care m-ar putea ajuta să reduc durerile extinse, cronice. Vreau și să găsesc, în sfârșit, un neurochirurg bun în Cluj, să fac infiltrațiile pentru cele trei discopatii care mă ard, zi și noapte. Plasturii nu mai funcționează. Nici pastilele. Nici eu. Terapia cu ketamină intravenoasă, într-un spital, nu mi se mai pare o idee atât de îndepărtată sau de radicală ca acum câteva luni. Dacă nu o să reușesc să-mi gestionez durerile altfel, e posibil să ajung și acolo. Și dacă ajung, sper doar să fiu văzută ca om, nu ca eșec.

Pentru că, între toate straturile de suferință, tot mai există ceva care vrea să trăiască, să creeze și să rămână: arta, artistul.

Date pentru susținere:

Cont personal în lei – Banca Transilvania:
RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

Revolut (lei):
RO06REVO0000154906849543
BIC/SWIFT: REVOROBB

Revolut (transferuri internaționale):
LT583250097728883700
BIC/SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

revolut.me/sara6vva2

Vă rog să distribuiți. Și vă mulțumesc nu doar anticipat, ci și pentru tot ce ați făcut și continuați să faceți pentru mine.

04/08/2025

Mi-au spus să zâmbesc mai mult. Și am zâmbit. Cu mâinile. Pe chipul unei cafele. Și în sertarul din bucătărie.
Și am zâmbit. Cred.

O săptămână frumoasă vă doresc sau, în orice caz, mai frumoasă decât ale mele. :)

P.S. Iar pentru cei care ați întrebat cm puteți ajuta, răspunsul se află în întrebare. Puteți ajuta cm și cât doriți fiecare. Pentru că, acum, ca de fiecare dată, orice ajutor este binevenit. Vă mulțumesc. Aveți grijă de voi.

Sara

01/08/2025

Am spus că voi lua o pauză. O vreme. De aici. De la tot. Între timp, m-am mutat. Am făcut pasul care, pentru mulți, e echivalentul unui nou început, al unei alte vieți. În mod interesant, nu simt nimic ca fiind nou. Nu simt casa ca fiind a mea. Patul îmi e în continuare străin, iar majoritatea zilelor mi le petrec pe treptele din grădină. În mod inevitabil, am luat cu mine toată durerea. Nu am renăscut, ci am rămas cenușă.

Ultimul medicament care mi-a liniștit durerea, cu o noapte în urmă, a fost Quarelinul, pentru o migrenă. Astăzi, Pantoprazol și bismut, pentru o criză violentă de stomac și spate, în genul celor resimțite la pancreatită. În cazul meu, cel mai probabil din cauza gastritei atrofice. Câteva ore mai târziu, al doilea Tramadol, dar în doză dublă. Zoloftul, mărit de două zile. Pentru că nu mai vreau să simt. Nu așa, nu când tot ce mai e de simțit pentru mine e durere. Îmi înec suferința, psihică și fizică, în medicamente farmaceutice, date și luate în speranța unei alinări.

Nu mai răspund la mesaje. Nu mai ies din casă. M-am îndepărtat de lucruri și oameni care îmi sunt în continuare dragi. Nu mai pot scrie. Nu mai pot vedea un film. Mă trezesc, pur și simplu, ca să mai exist încă o zi. Și e al naibii de greu.

Am văzut de curând știrile despre Justin Timberlake și boala Lyme. Luată de mulți în derâdere în spațiul virtual, sau mai ales aici, dar, și sper sincer asta, poate treptat ușor mai înțeleasă. Înțeleasă gravitatea ei. Înțeles faptul că un sindrom post-infecțios, adică, chiar și atunci când infecția nu mai e activă, fie ea virală sau bacteriană, poate duce la o cascadă de alte simptome, sindroame și chiar boli. Cea mai debilitantă dintre toate? ME/CFS. O altă boală neînțeleasă pe deplin, fără niciun tratament la ora actuală, doar încercări și experimente personale, de la pacient la pacient.

O maladie cu care am fost diagnosticată și eu. Una pe care eu, la rândul meu, nu am luat-o în serios, căutând mereu cauzele mai grave. Dar viața m-a învățat cât de debilitantă poate fi. Cum poți ajunge piele și os în doar câteva luni. Cum poți ajunge cu dureri insuportabile, propusă pentru ketamină intravenoasă. Cum poți ajunge, dintr-o persoană activă, într-un scaun cu rotile. Cum poți ajunge țintuită la pat jumătate de an.

Am trăit toate lucrurile astea, iar trecutul e trecut. A rămas în urmă. Însă, prin urma lui, a creat un precedent. Iar astfel, a luat naștere teama pentru instabilitatea zilei de mâine. De astăzi, chiar. De minutul următor. Pentru că nici măcar nu mai ești bine, dar răul de acum poate deveni oricând mult, mult mai rău. Ai fost acolo. Și nu ai nici cea mai vagă idee în ce vei mai continua să fii.

Distribuiți. Dacă simțiți. Și continuați să fiți.

23/07/2025

Cel mai frumos miros. Și cea mai sinceră iubire.

Noapte bună,
Silvia și Sara

18/07/2025

Părul lung a fost martorul unei perioade în care m-am contorsionat să rămân „adecvată”. În care am filtrat, rescris, tăcut, ajustat tonul, volumul, durerea și felul în care o las să apară în lume. A fost o epocă a ezitărilor mascate în perfecționism, a verificărilor triple înainte de fiecare postare, a gândului că ar trebui să fiu „mai clară”, „mai ușor de urmărit”, „mai echilibrată în exprimare”. Pe scurt, a fost perioada în care încă speram, inconștient, că voi putea construi o pagină care să spună adevărul fără să deranjeze. Ceea ce, evident, e imposibil.

Așa că l-am tăiat. Și în mod straniu, odată cu părul, s-a dus și o presiune pe care nu o mai simțeam demult la suprafață, dar care încă mă făcea să ezit exact înainte să public, exact înainte să arăt, exact înainte să spun tot ce doare. Nu știu dacă e vorba de o eliberare reală sau doar de o etapă firească în care pur și simplu nu mai vreau să port greutatea așteptărilor. Nici ale mele, nici ale altora. Și nici nu cred că mai contează.

Nu știu încotro merge această pagină, și probabil că nici nu mai e atât de important. Nu îmi mai propun să o fac să fie ceva anume, nici să răspundă vreunui scop, și cu siguranță nu să placă. Poate va rămâne un spațiu predominant medical, poate unul poetic, poate va deveni din ce în ce mai brută, poate va fi doar un loc în care las gânduri, o dată la trei zile sau la trei luni, în funcție de cât de obosită, furioasă sau lucidă sunt. Tot ce știu e că de acum încolo, fiecare cuvânt postat aici va purta o liniște în spate. Nu aceea care vine din acceptare senină, ci din oboseala profundă de a mai încerca să conving.

Cine rămâne, rămâne pentru ce simte, nu pentru ce înțelege. Cine pleacă, n-a fost niciodată cu adevărat aici. Nu mă mai interesează nici cine mă crede, nici cine mă aprobă, nici cine se întreabă de ce sunt așa. Nu scriu pentru a răspunde la întrebări, ci pentru că nu mai pot să nu scriu.

Am tăiat, da. Și s-ar putea să mai tai. Până rămâne doar ce e viu.

Boala cu o mie de fețe

03/11/2025

01/10/2025

15/09/2025

08/09/2025

03/09/2025

21/08/2025

13/08/2025

08/08/2025

04/08/2025

01/08/2025

23/07/2025

18/07/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share