29/03/2026
Profesorul nu intră în învățământ doar cu o diplomă. Intră cu el. Cu felul în care gândește, simte, reacționează. Iar copiii nu întâlnesc doar un „cadru didactic”. Întâlnesc un om.
Ordinul nou, care spune că toți cei care vor să intre în sistem trebuie evaluați psihiatric, pare – la prima vedere – o măsură firească. Siguranță pentru elevi, responsabilitate pentru profesori. În teorie, e greu să fii împotrivă. Ba chiar, dacă ducem ideea mai departe, ar fi ideal ca toți cei care lucrează cu oameni, mai ales cu persoane vulnerabile, să beneficieze de astfel de evaluări și de sprijin real.
Doar că realitatea nu e atât de curată ca intenția.
Știm cu toții cm arată, de multe ori, „avizele” în România. O semnătură obținută repede, o discuție formală sau inexistentă, o taxă și un drum bifat. Dacă nu există timp real pentru evaluare, criterii serioase și un sistem care să verifice calitatea acestor examinări, totul riscă să devină o formalitate. O hârtie care liniștește instituția, nu o măsură care protejează cu adevărat elevii.
Apoi, există și o altă problemă, mai subtilă. Sănătatea mintală nu se „vede” în 20 de minute. Nu se descoperă ușor, mai ales când omul din fața ta nu are niciun interes să arate ce îl apasă. Sunt tulburări care se ascund bine, care apar în timp, care se manifestă doar în anumite contexte. A cere unui medic să pună un verdict clar, rapid, pe baza unei întâlniri scurte, e, uneori, mai mult o iluzie de control decât un act medical real.
Și poate cea mai delicată parte: riscul de stigmatizare. Există profesori care trăiesc cu anxietate, depresie sau alte dificultăți, dar care își fac meseria bine. Sunt funcționali, responsabili, conectați la elevi. O evaluare redusă la „apt” sau „inapt” simplifică brutal realitatea și poate deschide ușa către discriminare. Nu orice diagnostic înseamnă incapacitate, dar într-un sistem rigid, exact asta se poate transmite.
În același timp, nu putem ignora că profesorii sunt deja evaluați psihologic anual. Întrebarea reală nu este dacă mai adăugăm o evaluare, ci ce facem cu ceea ce avem deja. Câte dintre aceste evaluări duc la intervenții reale? Câți profesori primesc sprijin, nu doar un rezultat pe hârtie? Pentru că fără continuitate, fără un plan, orice testare devine doar o etapă birocratică.
Poate aici ar trebui să mutăm discuția. Din zona de control, în zona de sprijin. Dacă tot vorbim despre sănătate mintală în educație, atunci ar trebui să vorbim serios despre acces la consiliere, despre terapie disponibilă și normalizată, despre programe reale de susținere pentru profesori. Pentru că presiunea pe care o duc zilnic este uriașă și, de multe ori, invizibilă.
Pe termen scurt, vrem siguranță pentru elevi. Și e firesc. Dar pe termen lung, siguranța nu vine dintr-o parafă. Vine dintr-un sistem care înțelege că oamenii au nevoie de sprijin, nu doar de evaluare.
