Psihoterapeut Elena Vasilescu

02/12/2025

Așteptam pentru a treia oară la același semafor când Spotify-ul s-a hotărât să îmi livreze o melodie pe care nu am ascultat-o de 20 de ani - Breathe (2 AM). Dar nu asta a fost surpinzător, ci unul dintre versurile melodiei pe care l-am auzit cu adevărat abia acum: "Life's like an hourglass glued to the table".... That s**t hit hard din mai multe motive.

În primul rând, o clepsidră despre care crezi că poate fi întoarsă oricând este la fel de înșelătoare ca o zi trăită din inerție. Timpul are o singură direcție, iar firul de nisip care a căzut nu se întoarce.
Când această conștientizare se instalează cu adevărat, raportarea la prezent se modifică, zilele nu se mai scurg fără intenționalitate. Observăm mai clar ce contează pentru noi și devenim mai puțin înclinați să amânăm experiențe importante doar pentru că ne este teamă sau pentru că așteptăm un moment „potrivit”.
Frica nu dispare, însă nu mai este utilizată ca argument pentru suspendarea acțiunii. Începem să tolerăm mai bine disconfortul inerent schimbării și să acceptăm incertitudinea, pentru că înțelegem că evitarea nu aduce claritate și nici sens.
Curiozitatea capătă un rol esențial. Ea devine ghid care ne ajută să rămânem prezenți, să facem pași în direcția valorilor noastre, chiar și atunci când nu există garanții. Nu ne mai raportăm la frică drept un motiv de a opri procesul, ci ca la o reacție firească atunci când ne implicăm în lucruri care sunt importante pentru noi.
A privi viața ca pe o clepsidră fixată pe masă nu înseamnă a dramatiza trecerea timpului, ci a o înțelege. Timpul curge indiferent de ritmul nostru intern, iar ceea ce îi conferă sens este modul în care alegem să ne trăim experiențele, cu prezență și congruență față de valorile noastre.
Atunci când, inevitabil, ultimul fir de nisip va cădea, important este să putem spune că am trăit într-un mod care a avut pentru noi sens și coerență.

În al doilea rând, cm de nu am auzit cu adevărat versul ăsta până acum, 20 de ani mai târziu?

19/10/2025

Anxietatea nu arată la fel pentru toată lumea.
Uneori e legată de boală, alteori de a greși, de a fi judecat, de a nu fi suficient, de a rămâne singur, de a simți, de a arăta vulnerabilitate, de eșec, dar și de succes, de a lua o decizie greșită, de schimbare, de gol.

Indiferent de forma pe care o ia, în miezul anxietății se află același mecanism: evitarea.

Evitarea disconfortului este o strategie veche ce are intenția nobilă de a te proteja. Creierul tău o folosește pentru că, la un moment dat, te-a ajutat. Când ceva a durut, ai învățat că e mai sigur să nu te mai apropii. Când ai simțit rușine, ai învățat că e mai sigur să taci. Când ai pierdut controlul, ai învățat că e mai sigur să controlezi totul.

La nivel neurobiologic, amigdala, centrul de alarmă al creierului, se activează înainte ca partea rațională să apuce să evalueze dacă pericolul e real sau nu.
Pe termen scurt, evitarea oferă ușurare, iar sistemul nervos primește confirmarea: m-am salvat și de data asta. Paradoxal, exact acest circuit de ușurare întărește anxietatea pentru că în absența confruntării, creierul nu are nicio dovadă că stimulul nu a fost periculos cu adevărat.
Pe termen lung, creierul rămâne prins într-o buclă de protecție care nu mai servește adaptării, ci doar perpetuării fricii.
În plan comportamental, asta se traduce printr-un cerc vicios: anticiparea fricii - evitarea stimulului - ușurarea temporară, - întărirea convingerii că „nu pot face față” - reactivarea anxietății în situații tot mai banale.

Evitarea nu menține doar frica, ci o amplifică, blocând procesul de învățare corectivă prin care sistemul nervos înțelege că e în siguranță.

Abia când corpul trăiește o experiență de siguranță reală, nu prin raționament, ci prin expunere, frica se poate rescrie. Ea nu dispare atunci când o eviți, dispare când corpul învață că nu mai are de ce să fugă.

12/10/2025

Gura se usucă.
Inima bate cu putere.
Pulsul crește.
Respirația devine neregulată.
Palmele transpiră.
Picioarele tremură.
Capul se învârte.
Pieptul se strânge ca o menghină.
Apare gândul „O să mor!"

E firesc să te gândești la un infarct, la o urgență medicală.
Cum să crezi că o emoție, ceva invizibil, fără formă, poate provoca o hiperactivare fiziologică atât de intensă, de copleșitoare? Și totuși, analizele ies bine. Inima e sănătoasă.

Nu putem vedea anxietatea la microscop, dar o putem recunoaște prin semnalele corpului. Ele reflectă hiperactivarea sistemului nervos simpatic (reacția de „luptă sau fugă”).

Corpul începe să vorbească în locul emoțiilor prin somatizări pe care mintea nu le mai poate ignora.

Primul pas nu e „să scapi de ele”, ci să le recunoști.
Când aceste semnale încep să fie ascultate, anxietatea nu mai e doar o amenințare, ci o formă de comunicare.

22/08/2025

Neliniștea nu apare din cauza a ceea ce se întâmplă, ci din dorința de a controla aspecte care nu pot fi stăpânite.

Ce poți controla:
Reacțiile tale
Deciziile tale
Monologul interior
Limitele tale
Cum îți consumi timpul și energia

Ce nu poți controla:
Ce spun/fac ceilalți
Deciziile celorlalți
Ce cred ceilalți despre tine
Trecutul
Viitorul

Echilibrul nu vine din controlul absolut, ci din capacitatea de a discerne între ce poți și ce nu poți controla.

13/08/2025

Ce vor spune necunoscuții de pe Facebook/vecinii/colegii? Sigur vor crede ca sunt și urât și prost!

Frica de a fi judecat de ceilalți poate deveni un filtru invizibil care transformă întrebarea „Ce îmi doresc?” în „Ce vor spune oamenii?”. Deciziile și acțiunile încep să se modeleze după presupusele așteptări ale altora.

Mecanismul se formează devreme, fără să fie conștientizat, din dorința profundă de apartenență, din experiențe timpurii în care acceptarea era condiționată de conformare, din credința că ceva este în neregulă cu tine și din presiunea continuă a comparațiilor. Cu timpul, siguranța ajunge să fie confundată cu acceptarea primită de la cei din jur, iar sinele autentic se estompează în favoarea versiunii lui adaptate.

Scopul acestui mecanism este de-a dreptul admirabil, însă: să țină la distanță judecata celorlalți. Prin ajustările alegerilor și comportamentului, el reduce riscul de a atrage critică sau reacții negative și creează iluzia că evitarea expunerii garantează protecția emoțională.

Acest echilibru aparent este costisitor: spontaneitatea se pierde, autenticitatea se diminuează, iar accesul la propriul potențial rămâne blocat. În plus, nici prea sustenabil nu este, consumând constant foarte multe resurse. Și nu e păcat să nu trăiești deplin?

A trăi autentic presupune, printre altele, a trăi în acord cu propriile valori. Identificându-le, se construiește o busolă interioară care ghidează fiecare decizie, indiferent de zgomotul exterior. Descoperirea acestor valori este esențială pentru a putea naviga autentic prin viață, cu încredere și libertate.

08/08/2025

Ultima zi de vacanță. Încep să fac inventarul lucrurilor care se încheie: apusurile pe plajă, micul dejun fără grabă, cafeaua băută în tihnă. Odată cu ele, apare gândul: „Gata… s-a dus”.

Creierul e atent la pierderi și schimbări, pentru că vrea să ne pregătească, dar există și un alt mod de a privi finalul.

Un studiu realizat la University of Southern California (Fox et al., 2015) a arătat că atunci când simțim recunoștință, se activează două zone cheie din creier , cortexul prefrontal medial și cortexul cingulat anterior, două regiuni ce reglează emoțiile, reduc stresul și ne ajută să dăm sens experiențelor. Cu cât recunoștința e mai intensă, cu atât aceste circuite sunt mai active.

Așa că, în loc să rămânem blocați în „regret că s-a terminat”, putem transforma amintirea într-o resursă emoțională: „Mă bucur că am trăit asta”.

Recunoștința nu schimbă doar felul în care simțim, schimbă felul în care funcționează creierul. Și asta rămâne cu noi mult după ce vacanța s-a terminat.

05/08/2025

27/07/2025

Te loveste frica sau furia, frustrarea sau neputința, tristețea sau chiar plictiseala și e neplăcut. Vrei să scapi rapid de starea asta. Iei telefonul în mână, deschizi Instagram-ul, Facebook-ul sau Tiktok-ul și dai scroll, scroll, scroll. Te pierzi în viețile perfecte ale altora, poate zâmbești la un video funny, citești o știre și parcă e mai bine, parcă senzația aia a trecut.

Scroll-ul devine treptat un act automatizat, aproape imperceptibil, prin care atenția este mutată de pe experiența interioară. În spatele lui se află un mecanism de disociere subtilă, o deconectare temporară de la disconfortul psihic, realizată prin cufundarea în fluxuri nesfârșite de conținut. Mintea este deturnată de la procesarea emoțiilor, iar spațiul intern este ocupat cu stimuli externi rapizi și ușor de digerat.

Scroll-ul devine o formă de evitare emoțională ce funcționează ca o soluție de avarie care suspendă temporar starea neplăcută, fără a o trăi până la capăt sau integra. Astfel, scroll-ul digital nu este doar consum de conținut, ci și un răspuns psihologic adaptativ când ceva e prea mult de simțit.

Pe termen scurt, această strategie poate crea iluzia unei stări de echilibru. Însă, în fundal, emoțiile neexprimate continuă să se acumuleze, pentru că ele nu dispar.
Nu sugerez să renunțăm cu toții la telefon, ci să conștientizăm când mintea încearcă să fugă de durere prin folosirea digitalului ca spațiu de amortizare afectivă.

21/06/2025

După râs, vine plâns.
Dacă acum ești fericit, sigur o să se întâmple ceva nasol.
Fii pregătit pentru zile negre pentru că ele sigur vor veni.
Să nu te entuziasmezi prea tare, că sigur se strică.

Sunt doar câteva forme prin care anxietatea poate sabota o veste bună, o reușită, o clipă de tihnă. Nu pentru că nu știi să te bucuri, ci fie pentru că mintea ta încearcă să te protejeze printr-un mecanism de prudență emoțională învățat în perioade în care fericirea chiar a fost urmată de pierdere sau durere, fie pentru că acest mecanism face parte dintr-un bagaj de credințe moștenit din familia de origine (nu pentru că părinții sau bunicii au vrut asta, ci pentru că și ei au trăit în nesiguranță, în lipsă de control sau în frică).
Creierul a învățat să asocieze liniștea cu pericolul, bucuria cu riscul, relaxarea cu vulnerabilitatea. A tras o concluzie dureroasă, dar logică în contextul lui: dacă nu te bucuri, nu doare așa tare când dispare.
Așa se naște nevoia de a rămâne pregătit, urmată de frica subtilă că, dacă îți dai voie să trăiești deplin un moment bun, o să doară și mai tare când se termină.
Dar ceea ce te protejează de o durere ipotetică te poate ține departe de contactul complet cu viața.
Nu sugerez să îți impui să celebrezi clipa bună pe care o trăiești, ci să îți spui cu blândețe: pot să mă bucur de ce e acum și dacă într-o zi se schimbă, voi avea grijă de mine atunci.

06/06/2025

Diferențierea între anxietatea funcțională și cea disfuncțională este esențială. Confuzia apare în mod firesc având în vedere patologizarea excesivă și utilizarea peiorativă a termenului.

Anxietatea, cea funcțională, apare în schemă când vrem să luăm decizii bune, când planificăm, vrem să protejăm relații importante pentru că semnalează necesitatea de a fi atent, de a anticipa, de a pregăti un răspuns. Este parte a unui sistem adaptativ, proporțională, trecătoare și contextuală.

În schimb, anxietatea disfuncțională, este intensă, persistentă, fixată pe teme recurente. Sistemul de alarmă rămâne activ și în loc să informeze, distorsionează. Trăim cu îndoieli constante, gânduri repetitive, tensiune fizică, dificultate de concentrare, oboseală emoțională.

Distincția între funcțional și disfuncțional, trecută de multe ori cu vederea, nu este despre bine vs. rău, ci despre proporționalitate, durată și impact asupra funcționării armonioase.

Așadar, anxietatea nu trebuie eliminată cu orice preț. Doar atunci când devine zgomot de fundal permanent poate fi semnul că este nevoie de o mai mare atenție, grijă și înțelegere.

03/06/2025

Îi trimiți un mesaj și îl întrebi când ajunge acasă. Vezi că mesajul a fost citit, dar nu primești nici un răspuns. Mintea începe să caute explicații (De ce nu răspunde? Dacă s-a întâmplat ceva? Ce înseamnă tăcerea asta?) și să croșeteze cele mai sumbre scenarii posibile.
Sau
După o zi lungă petrecută la birou într-o poziție incorectă simți pentru câteva secunde o amorțeală în degete. Gândul nu se oprește la oboseală și lipsa de mișcare, ci dezvoltă pe subiect: Dacă e ceva neurologic? Dacă e ceva grav? Dacă e scleroză multiplă? Apar gânduri și emoții total disproporționate față de situația reală.

Cea mai frecvent întâlnită teamă nu e teama de pericol, ci teama de necunoscut. Anxietatea își face loc adesea acolo unde se termină certitudinea și începe dificultatea psihicului de a tolera ceea ce nu poate controla sau anticipa. Incertitudinea legată de viitor, cu toate scenariile sale posibile, devine un teren fertil pentru neliniște.
Din perspectivă neuroștiinței, sistemul nervos este programat să anticipeze pericolul ca formă de protecție. În lipsa unui pericol concret, mintea poate construi un viitor imaginar amenințător pentru a umple golul, pentru a avea măcar o ușoară urmă de control și predictibilitate. În acest proces, incertitudinea activează circuite de hipervigilență, chiar și în absența unui stimul extern real.

Astfel, anxietatea devine un mecanism de apărare împotriva necunoscutului. Nu este provocată de ceea ce se întâmplă efectiv, ci de ceea ce ar putea să se întâmple. Este expresia unei nevoi de control proiectate asupra unui viitor imposibil de citit.

01/06/2025

Au trecut 15 ani de când am făcut alegerea de a mă alătura comunității ARPI, un cadru profesional și uman care a modelat profund parcursul meu profesional.
Conferinta Fain & Simplu ce a avut loc ieri a creeat oportunitatea perfecta pentru a reîntâlni cu bucurie formatori, colegi și membri ai acestei comunități. Am ascultat-o pe Gina Chiriac, Psihoterapeut , formator și președinte ARPI, vorbind despre frică și iubire ca repere esențiale ale experienței umane, despre puterea alegerii conștiente și despre cm putem învăța să ne construim realitatea dintr-un spațiu de claritate interioară.
Această revedere mi-a reamintit cât de importantă este apartenența profesională la o comunitate care împărtășește valori comune și dorința continuă de dezvoltare.
Simt recunoștință pentru alegerea făcută acum 15 ani și pentru privilegiul de a face parte dintr-un spațiu dedicat transformării.