17/03/2026
Astăzi, la curs, un părinte a filmat în timpul cursului… cumva pe furiș, departe de ochii copiilor.
Am observat târziu și nu mi-a stat gândul acolo. Am mers mai departe.
După curs, când a venit soțul să mă ia (cum face de fiecare dată), îi povesteam cm a fost, ce am făcut cu cei mici… și, printre altele, i-am spus și că tăticul a filmat. Și atunci am avut un moment… nici nu știu cm să-l numesc. Mi-am amintit de toate momentele în care și el m-a fotografiat sau filmat la cursuri — exact când le explicam copiilor, când le povesteam, când eram acolo, în mijlocul lor.
Și de fiecare dată când vedeam imaginile… mă miram.
Uneori mă vedeam diferit. Uneori chiar… puțin strâmbăcioasă. 🫣
Dar astăzi mi-am dat seama de ceva. Copiii nu văd asta. Ei nu văd cm arăt. Ei simt dacă sunt acolo, dacă sunt cu ei, dacă îi văd. Și că exact în momentele alea, în care eu nu sunt „perfectă”, sunt, de fapt, cel mai mult prezentă.
Mi-a trecut prin gând astăzi, pentru a nu știu câta oară… să merg la cursuri de teatru. Nu ca să schimb ceva. Ci poate ca să fiu și mai mult acolo, cu ei.
Tot astăzi, m-a vizitat Ioan, un cursant pe care nu l-am mai văzut de un an. A trecut pur și simplu…
Eram în timpul cursului și nu am reușit să stau prea mult de vorbă cu el. Dar prezența lui… a spus suficient.
𝐔𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐳𝐢𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦.
𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐞 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞. ❤️
Sunt recunoscătoare pentru ziua de astăzi! 🙏🏻
