12/10/2025
Emoțiile nu sunt o invenție la modă, vreun moft de moment despre care ne place să vorbim acum.
În Evul Mediu aveam același tip de emoții și același organism, doar că limbajul și știința nu aveau încă mijloacele prin care să le observe, să le înțeleagă și să le exprime cu precizie. Așa cm atunci se credea că uterul se plimbă prin corp, o ipoteză stranie care încerca să explice neliniștea femeilor printr-o cauză fizică imaginară, astăzi avem imagistică cerebrală, neurochimie și cercetări care arată în detaliu cm gândurile, amintirile și reacțiile emoționale se înscriu în structura creierului nostru. În realitate, emoțiile nu apar din vid, ele sunt reacții chimice, impulsuri nervoase, modificări hormonale, sisteme de avertizare și de adaptare care au evoluat pentru a ne proteja, pentru a ne orienta și pentru a menține continuitatea vieții psihice.
Furia, frica, rușinea, iubirea, toate aceste stări pe care uneori încercăm să le controlăm sau să le minimalizăm, sunt limbajul prin care corpul nostru încearcă să comunice cu mintea. În momentul în care le negăm sau le reprimăm, ceea ce se estompează nu este emoția în sine, ci capacitatea noastră de a o traduce, de a o folosi ca instrument de autoreglare și așa ajungem să confundăm controlul cu echilibrul, tăcerea și lipsa exprimării emoțiilor cu maturitatea, disocierea cu puterea, când de fapt în spatele acestor încercări se află un sistem nervos extenuat care nu mai știe cm să se protejeze.
Recunoașterea emoțiilor ca parte din procesul nostru existențial nu este un moft, e o formă de alfabetizare. Înțelegerea lor schimbă felul în care reacționăm, luăm decizii, iubim, ne clădim relațiile, ne alegem direcția în viață, pentru că toate aceste procese trec prin același filtru neurobiologic. Emoțiile ne modelează percepția, ne influențează memoria, ne reglează comportamentul social și ne conturează imaginea despre lume.
Atunci când o emoție rămâne nevăzută, neînțeleasă, blocată, corpul o preia și o transformă în simptom, pentru că energia ei trebuie să se exprime pe undeva, fie că ne place nouă sau nu.
Emoțiile nu sunt Tinkerbell, nu dispar soar pentru că refuzăm noi să credem în ele. Când înțelegem importanța lor, înțelegem o parte din realitatea fiziologică a corpului uman în călătoria prin viață. Oamenii din toate epocile au iubit, s-au temut, au simțit rușine, au sperat și au plâns, doar că limbajul prin care își exprimau aceste trăiri era adaptat culturii și cunoașterii momentului. Diferența dintre lumi, este că astăzi putem traduce suferința în procese observabile, putem interveni diferit acolo unde odinioară se aduceau jertfe care să ne protejeze zeii, și putem învăța să nu ne mai luptăm cu emoțiile noastre ca și cm ar acționa din afara noastră.
Nici eclipsa nu e un soare mâncat de demoni, nici eclipsele noastre emoționale, momentele în care traversăm perioade întunecate sau mâloase, nu sunt dominate de entități fioroase din afara noastră.
Tot ceea ce simțim are o logică biologică, psihologică și relațională. Corpul nu greșește atunci când simte, doar ne semnalează că ceva are nevoie de atenție. Alfabetizarea emoțională înseamnă să citești aceste semnale, să le transformi în informație și să le lași să te ghideze fără să te domine, cu încrederea că acest proces e de fapt una dintre cele mai complexe forme de cunoaștere de sine.
Emoțiile nu sunt dușmani de îmblânzit, sunt urmele unei adaptări care a funcționat cândva și care încă ne protejează, chiar dacă uneori pare o fac în moduri neproductive. E așa doar pentru că nu le acordăm suficientă ascultare și importanță.
Emoțiile sunt cea mai veche formă de inteligență pe care o avem, cel mai loial și mai adaptat sistem de avertizare, unul care nu ne cere să justificăm reacția cu sens, ne arată unde e sensul.
Bună dimineața la cafelutza
