06/06/2022
Dacă ar fi să reproduc simplificat modul în care o traumă se poate transmite din generație în generație, de la mamă la copil, iată o încercare. Să presupunem că Adela a fost cea mai mare din cei opt copii ai unei familii din mediul rural. Da, pe timpul comunismului se întâmpla frecvent ca o familie să aibă mulți copii din rațiuni pe care nu le dezvolt aici. Cum copiii se înmulțeau de la un an la altul, iar mama și tatăl Adelei se simțeau copleșiți de toată munca pentru a hrăni atâtea guri, fiicei celei mari i-a fost încredințată misiunea de a avea grijă de frații mai mici. Să nu facă boacăne, să-i supravegheze să stea cât mai cuminți, să-i schimbe, să-i liniștească dacă plâng. Și plângeau des. Pe multe voci. Că doar Adela nu era mama lor și mama nu era prin preajmă. Vă puteți imagina povara pe care a resimțit-o Adela, nu? Ce copilărie? Ce joc? Doar țânci în grijă. Și pedepse și certuri încasate pentru ei. Să presupunem că Adela învață astfel că nu se poate baza pe înțelegerea și sprijinul părinților ei, care doar îi pretind să preia responsabilitatea creșterii fraților și surorilor ei. Și să fie mai mare decât poate fi. Se simte singură. “Și ce rost are să crezi că altora le pasă de tine?”, își spune adesea. Mai târziu, Adela are o fiică, pe Mara. De fiecare dată când bebelușa ei plânge, ea simte să fugă de lângă ea, s-o lase baltă și nu înțelege cm de se-nfurie așa de tare când mogâldeața îi solicită atenția. O lasă adesea să scâncească neconsolat și se minte că o călește. Că doar nici ea n-a crescut în puf. Să se-nvețe odată să înceteze. Că doar mai târziu, n-or sta ceilalți să-i cânte în strună. Mara dezvoltă un atașament anxios-ambivalent. Crește și ea, dar departe de a se căli, devine neîncrezătoare că poate găsi un partener care să-i fie alături și să o susțină. Intră în relații toxice, de co-dependență din care îi este greu să iasă. Cu ultimul ei partener are o fiică, pe Clara, pe care o ține strâns lipită de ea, să nu carecumva să i se întâmple ceva. Nu-și dă seama că-și sufocă bebelușa. Nu-i lasă spațiu nici să respire, nici să hoinărească aiurea de jur-împrejur. Cu atât mai puțin să plângă. Da, Mara nu știe că durerea plânsului neconsolat de pe vremea când ea era fetiță ar vrea s-o liniștească. Pierde astfel conexiunea cu fiica ei, care are nevoie de mai puțină strânsură. Clara dezvoltă un atașament evitant, precum bunica ei. Evident, am simplificat la maxim, doar așa cât să vă faceți o idee despre posibilele implicații peste timp ale unei vieți neanalizate, ale unor emoții neintegrate, ale unor moșteniri neelaborate. Și da, este esențial ca mamele să-și deschidă inimile și privirea pentru a răspunde unei întrebări: Ce anume mă poate ajuta să dezvolt cu pruncul meu o conexiune care să-i permită să se simtă în siguranță?
Imagine: Anne Nygard
