Monumente Funerare Daniel Steica

28/04/2026

Însemnări pe marginea atelierului

Am ajuns în atelier înaintea luminii,
piatra mă aștepta ca un martor tăcut,
în pereți era frigul acelorași pricini
care nici nu știu când
au început.

Cioplitorul din mine,
cu mâinile crăpate,
mă privea din unelte
ca dintr-un dosar,
iar daltile, mereu ordonate,
îmi cereau să semnez
că-s vinovat iar.

Am lovit.
Și piatra a scos un sunet subțire, oficial,
ca o hârtie ștampilată prost.
Am lovit din nou,
mai încet, mai brutal,
ca și cm ciopleam
un fel de protest.

Nu știu cine a hotărât forma lucrării.
Nu am primit un model
și nici recomandare scrisă.
Doar un zvon că trebuie să scot în urma prelucrării,
chipul cuiva care nici nu există.

Pe pervaz, praful se așeza
în registru,
în fiecare dimineață îl găseam numerotat,
iar sculele, aliniate sinistru,
păreau inventariate
de un fals magistrat.

În pauze, îmi ascultam inima cm bate
în ritmul loviturilor mele de ieri.
Era clar: eram chemat la judecată
de însăși piatra pe care
o cioplesc cu păreri.

Uneori îmi spun în șoaptă:
„Nu ești cioplitor, ești doar
un martor chemat
să depună mărturie despre o faptă
pe care nu a comis-o,
dar a semnat.”

Seara, când închid atelierul, lucrarea rămâne
cu trăsături tot mai apropiate de ale mele.
Îi pipăi muchia rece,
nu spune nimic să mă amâne,
dar știu că în lipsa mea
ea continuă să mă modeleze.

Iar pe marginea mesei,
în carnețelul îngust,
notez ca pentru o anchetă viitoare:
„Subsemnatul, cioplitorul, suspect și supus,
a lucrat și azi
la propria-mi condamnare.”

D, S.
Tg Jiu.

15/04/2026

Însemnări pe marginea atelierului

Am ajuns în atelier înaintea luminii,
piatra mă aștepta ca un martor tăcut,
în pereți era frigul acelorași pricini,
care nici nu știu când au început.

Cioplitorul din mine, cu mâinile crăpate,
mă privea din unelte ca dintr-un dosar,
iar dălțile mele, mereu disciplinate,
îmi cereau să semnez că-s vinovat iar.

Am lovit și piatra a scos un sunet firav, oficial
ca o hârtie ștampilată într-un fel prost.
Am lovit din nou, mai încet, mai brutal,
ca și cm ciopleam un fel de protest.

Nu știu cine a hotărât forma lucrării.
Nu am primit model și nici recomandare scrisă.
Doar un zvon că trebuie să scot în urma prelucrării,
chipul cuiva care nici nu există.

Pe pervaz, praful se așeza în registru,
în fiecare dimineață îl găseam numerotat,
iar sculele, aliniate sinistru,
păreau inventariate de un fals magistrat.

În pauze, îmi ascultam inima cm bate
în ritmul loviturilor mele de ieri.
Era clar: eram chemat la judecată
de însăși piatra cu praful și mici detalieri.

Uneori îmi vorbesc în șoaptă:
„Nu ești cioplitor, ești doar un martor chemat
să depună mărturie despre o faptă
pe care nu a comis-o, dar a semnat.”

Seara, când închid atelierul, lucrarea rămâne
cu trăsături tot mai aproape de-ale mele.
Îi pipăi muchia rece, nu spune nimic să mă amâne.
dar știu că în lipsa mea, ea continuă să mă modeleze.

Iar pe marginea mesei, în carnețelul îngust,
notez ca pentru o anchetă viitoare:
„Subsemnatul, cioplitorul, suspect și supus,
a lucrat astăzi din nou la propria-i condamnare.”

D, S.
Tg Jiu.

15/04/2026

Însemnări pe marginea atelierului

Dimineața intru în atelier
ca într-o cameră unde cineva
a plecat grăbit,
lăsând lumina aprinsă și vina ascunsă în șifonier.

Piatra mă așteaptă.
Nu ca material,
ci ca un dosar gros
în care sunt trecut
de ani de zile,
fără să știu ce faptă
mi se reține, oficial.

Îmi pun salopeta
ca pe o declarație semnată în alb.
Dalta o țin între degete
ca pe un instrument de interogatoriu,
deși nu mai știu cine pe cine întreabă
din galb.

Lovesc.
Sunetul nu este al pietrei,
ci al unui coridor lung,
unde pașii mei de ieri
încă se mai aud,
dar nu se opresc
niciodată
la forma potrivită.

Se spune că scot la lumină
o formă,
că eliberez o lucrare
din blocul inert.
Eu nu văd nici o eliberare.
Văd doar cm fiecare bucată căzută
îmi seamănă mai mult decât cea rămasă.

Pe masa de lucru
țin un carnet.
Notez mecanic:
ora, lovitura, fisura, ezitarea.
Uneori îmi scapă și alte cuvinte –
„suspect”, „martor”, „autoportret” –
pe care nu-mi amintesc să le fi învățat.

La prânz, atelierul tace
cu o liniște administrativă,
aproape oficială.
Praful se așază ordonat pe scule,
ca și cm ar aștepta o inspecție,
de la o autoritate invizibilă
și facultativă.

Mă apropii de lucrare.
Îi ating muchia.
Este rece, dar familiară
ca mâna unui om pe care
l-ai cunoscut cândva
și pe care nu ai avut curajul
să-l saluți în trecere.

În unele zile am impresia
că nu eu o cioplesc,
ci ea își face loc in mine
prin firele de praf,
îmi folosește brațele, ezitările, oboseala,
ca pe niște unelte imperfecte,
dar disponibile.

Seara, înainte să plec,
îmi verific chipul
în suprafața netezită
a pietrei.
Nu este încă terminată,
și totuși mă privește
cu o exactitate care mă neliniștește tot timpul.

Închid ușa atelierului
cu sentimentul că las înăuntru
nu o lucrare neterminată,
ci o versiune a mea
care va continua să respire în întuneric.

Pe ultima pagină
a carnetului scriu
cu litere mici,
să nu pară important:

„Astăzi am cioplit din nou la piatră.
Progres vizibil.
Condamnarea – aproape desăvârșită, stupefiant.”

D. S.
Tg Jiu

22/03/2026

Pietrarul

Eu, pietrarul, am trăit
între blocuri de tăcere,
cioplind fețe de îngeri
pe care nu îi priveam.
Bucăți de piatră
îmi intrau în ochi
și credeam că aceea
e lumina, cu durere.

Te-am văzut trecând, Hristoase,
dar am întors capul,
preocupat să îndrept
o muchie nedreaptă,
să netezesc o formă
mai docilă decât adevărul.

Când ai fost ridicat
pe lemn Doamne ,
am măsurat doar înălțimea crucii,
calculând cât material
s-ar fi risipit
dacă ar fi fost făcută din marmură.

Acum ciocanul imi sună a gol,
iar fiecare lovitură
se întoarce în pieptul meu
ca un ecou judecat de propriile mele mâini,
benevol.

Atelierul s-a umplut de umbre,
iar lucrările pe care le-am făcut
mă privesc cu ochii tăi închiși,
ca și cm ar ști că am fost de față
și n-am înțeles niciodată nimic.

Te rog iartă-mă Doamne,
nu pentru că te-am lovit,
ci pentru că te-am redus
la o formă,
la o proporție,
la o figură de studiu
din lut.

Eu, care am dat chip pietrei,
n-am știut să recunosc chipul tău în suferință.

Acum îngenunchez între dărâmături,
și fiecare piatră pe care o ating
se încălzește ca o rană vie,
de parcă lumea întreagă ar fi un mormânt neterminat,
iar eu un ultim pietrar
care încă mai cioplește
la propria sa vină
și erezie.

D. S.
Tg Jiu

19/02/2026

Respect și prețuire!

Constantin Brîncuși nu a vrut să fie modern.
A vrut să fie original și originar.

Criticii de la Museum of Modern Art au văzut în el începutul abstracției.
Francezii de la Centre Pompidou au vorbit despre puritate formală.
Americanii l-au numit pionier al minimalismului.
Dar Brîncuși nu a fost nici abstract, nici minimalist.
El a fost un arhaic în sens cosmic.

În atelierul său din Paris,
el nu sculpta obiecte,
ci mituri comprimate.
Spunea că nu trebuie să căutăm forme noi,
ci sensul vechi al formelor.
Și aici e ruptura lui radicală: modernitatea rupea tradiția; el a tăiat în miez până când tradiția a devenit viitor.

Coloana Infinitului nu este neapărat un monument.
Este o respirație pe verticală.
Un axis mundi rural, crescut din lemnul stâlpilor oltenești și transfigurat în oțel.
Nu glorifică eroii — ci repetă la nesfârșit ideea de urcare.
Nu comemorare, ci devenire în cel mai pur sens.

Pasărea în văzduh nu reprezintă o pasăre.
Ea elimină accidentul pentru a salva esența.
Zborul fără aripi.
Mișcarea fără materie.
Într-un proces celebru cu autoritățile americane, s-a pus întrebarea: „Este aceasta artă?”
Întrebarea era greșită.
Întrebarea reală era: „Cât de mult suportă realitatea să fie redusă la adevăr?”

Sărutul nu este un gest erotic, ci o contopire ontologică.
Două ființe devin un singur bloc.
Nu iubire romantică, ci unitate primordială — aproape precreștină, creație cosmică.

Din Japonia s-a spus că lucrările lui respiră zen.
Din India s-a remarcat apropierea de simbolul oului cosmic.
Din România s-a vorbit despre rădăcina țărănească.
Dar Brîncuși a fost, în esență, un sculptor al începutului.
Nu al începutului istoric, ci al începutului ființei.

El nu șlefuia marmura.
El cioplea până când forma devenea esență inevitabilă.

Și poate aici este adevărul cel mai adânc:
Brîncuși nu a simplificat lumea.
A arătat că, în profunzime, lumea este deja simplă — iar noi suntem cei complicați.

În fața unei lucrări de-a lui, nu tu privești o sculptură.
Te privește pe tine, însăși ideea de a fi.

D. S.
Tg Jiu

14/02/2026

Dosarul istoriei

Am fost citat de tribunalul timpului.
Nu exista un judecător
și nici o acuzație precisă.
Doar istoria, o colecție de hârtii definite infinite,
fiecare mai absurdă decât cealaltă,
care se agăța de mine ca o boală veche, contagioasă.

Am încercat să citesc.
Fiecare pagină spunea altceva.
Ceea ce fusese progres devenea ridicol lumesc,
ceea ce fusese glorie
se transforma în penitență.
Ceea ce fusese tragedie,
acum era doar circul absurd
al ștampilelor.

„Trebuie doar să înțelegi”,
spunea un registrator invizibil.
Dar nimic nu avea sens.
Nicio lecție, nici un fir logic.
Doar o isterie ritualizată,
o ceremonie a zgomotului,
unde fiecare eveniment
era un motiv de panică generală, intens.

Am vrut să ies.
Ușile s-au evaporat.
Trecutul mă urmărea,
prezentul mă acuza,
iar viitorul râdea fără sunet,
consternat.

Am înțeles că istoria
nu e judecată.
Este un spectacol colectiv
de delir,
o mașinărie care transformă memoria în teroare
și fiecare conștiință lucidă,
într-un martor obsedat de cimitir,
prins între absurdități fără sfârșit.

D. S.
Tg Jiu

14/02/2026

Vizionează, urmărește și descoperă mai mult conținut în tendințe.

10/02/2026

Mimetică

Nu știam nici eu
ce vreau.
Dimineața m-a găsit privind,
un om care privea spre altceva.
Atât a fost de ajuns.

Obiectul stătea între noi
ca un martor inutil.
Nu-l atingeam.
Îl apreciam
doar pentru că fusese
deja dorit.

Am început să-l vreau încet,
cu rușine,
ca și cm dorința
ar fi aparținut inițial altcuiva
și eu o purtam ilegal.

Omul nu m-a observat,
iar asta m-a jignit.
Dorința a crescut
nu spre obiect,
ci spre autorul lui.

Îi studiam gesturile
cu o fidelitate aproape bolnavă.
Îi învățam tăcerile.
Într-o zi,
am gândit exact ca el,
dar cu o secundă mai târziu.

Când m-a privit și el
în sfârșit,
nu m-a recunoscut.
Se vedea pe sine,
ușor distorsionat.

Atunci obiectul a dispărut.
Nu fusese niciodată esențial.
Rămăsesem noi doi
luptând pentru aceeași poziție,
într-o propoziție neterminată.

Am vrut să-i explic
că nu-l urăsc,
că doar îl imit.
Dar cuvintele mele
erau deja ale lui.

În acel moment
am înțeles regula.
Noi nu dorim lucruri,
dorim martori într-un
mimetism permanent.

Seara,
mi-am pus dorința la loc,
ca pe un palton împrumutat.
Mâine urma s-o vreau din nou.
De la altcineva,
reciproc.

D. S.
Tg Jiu

05/02/2026

20/01/2026

a doua oglindă

În dimineața în care
nu am făcut nimic greșit,
oglinda m-a chemat
la audieri imaginare.

Nu mi-a arătat fața,
ci pe celălalt
care mă irita
prin simplul fapt
că respira corect,
viața.

Am depus obiecții.
Am invocat educația, trecutul, circumstanțele.
Oglinda a notat totul,
apoi a șters fără selecții.

„Nu este despre el”,
a spus funcționarul
din sticlă,
fără să ridice privirea.
„Este despre ceea ce refuzați să semnați,
de fel. "

Am cerut o amânare.
Mi s-a oferit o reflexie.

De atunci, ori de câte ori
condamn pe cineva,
se mai adaugă o ștampilă
pe interiorul meu.

Sentința nu a fost comunicată.
Se execută zilnic,
ca o lecție.

D. S.
Tg Jiu

18/01/2026

Filocalie apocrifă

Arhivele inimii

Recurs
Am depus recurs împotriva propriilor rătăciri.
Cererea a fost respinsă
pe motiv
că fusese redactată
cu prea multă sinceritate.
Mi s-a sugerat să revin
când voi putea formula o minciună
mai coerentă, legislativ.

Expertiză
A fost desemnat un expert în liniște.
A constatat că liniștea nu îndeplinește condițiile minime de stabilitate.
Recomandarea finală:
„Se acceptă doar liniștea provizorie, revocabilă în orice moment se sfârșește.”

Măsura preventivă
Pentru a preveni iluminarea prematură,
mi s-a impus obligația de a repeta o formulă,
fără a mai aștepta nimic.

Am semnat.
Așteptarea a refuzat însă,
să plece, juridic.

Suspendarea
Procesul a fost suspendat
din lipsă de probe concludente,
Probele fiind însă chiar gândurile mele.
Am fost informat
că suspendarea nu mă absolvă
de o prezență continuă
și antecedente.

Notă internă
S-a constatat o ușoară scădere
a eului.
Fenomenul nu a fost evaluat
pozitiv sau negativ.
A fost doar consemnat,
cu smerenie.

Mențiune:
„Subiectul începe să nu mai solicite explicații.”

Înștiințare finală
Nu se va comunica nici o sentință.
Prezența dumneavoastră este suficientă.
Vă rugăm să rămâneți.

Sigiliu
Dosarul rămâne deschis
nu pentru că lipsește adevărul,
ci pentru că prezența ta a fost acceptată
ca suficientă, proeresis.

D. S.
Tg Jiu

17/01/2026

Filocalie apocrifă

„Nu te grăbi să alungi gândul rău…”

În fiecare dimineață,
gândul rău era deja acolo.
Nu știa cine l-a chemat.
Avea acte în regulă.
De fiecare dată când încercam să-l dau afară, apărea un altul, mai politicos, mai convingător și cu o voce care semăna suspect de mult cu a mea.

Am decis să nu mai fac nimic.

Gândul s-a așezat.
S-a uitat la mine
ca un funcționar care
a primit un dosar gol.
A așteptat explicații.
N-am avut de unde.

După un timp, a început
să se justifice singur.
A scos motive.
A invocat circumstanțe.
A cerut dreptul la existență.

Cu cât tăceam,
cu atât devenea mai neliniștit.
Nu era obișnuit să nu fie contrazis.
Nici crezut.

La un moment dat,
s-a ridicat și a spus,
dacă nu ai nimic de adăugat, cazul se suspendă.

A plecat fără verdict.
N-am fost achitat.
Dar nici condamnat.

Ușa a rămas deschisă,
preventiv.
Asta era pedeapsa.
Și începutul meu.

D. S.
Tg Jiu