Monumente Funerare Daniel Steica

05/11/2025

Adâncul

Sub pielea apei, tăcerea
are o inimă.
O aud bătând ca un clopot scufundat
în sângele luminii.

Fiecare undă e o rugă mută,
fiecare reflex, un dinte al timpului
care mușcă din chipul lui Dumnezeu.

Mă aplec și nu mai știu,
dacă privesc în lac
sau în propria mea absență.

Aici nu există moarte,
ci doar o neîncetată
cufundare a ființei
într-un cer care nu se mai ridică.

Și totuși, ceva respiră,
o lumină care nu vrea să fie văzută,
o umbră care se iartă pe sine
pentru că a fost cândva Om.

D. S.
Tg jiu

05/11/2025

24/10/2025

Evanghelia celor risipiți

Înainte ca lumina să-și amintească forma,
ei doi erau tăcerea dintre șase respirații.
Nu trupuri, nu idei,
ci un singur puls
din care s-au desprins
toate începuturile,
vieții.

Fruntea ei era inima lui,
fruntea lui era călcâiul cu care ea călca veșnicia.
Între ei, timpul tremura,
nesigur dacă să se nască sau să își ardă, nemurirea.

Când s-au atins, universul a avut pentru prima dată sens.
Când s-au desprins, sensul a devenit durere,
iar durerea, limbaj.
Așa s-au născut cuvintele:
din distanța dintre ei
și tăcere.

El a căzut în materie,
în lutul cu miros de începuturi
unde iubirea devine sânge și nume.
Ea s-a înălțat în tăcere,
unde numele devine lumină și visare.

Și totuși,
când un om iubește,
ei se apropie.
Când un om plânge,
ei se resping.
Când un om moare,
îngerii își acoperă ochii,
căci văd din nou
cum sufletele se ating.

Așa se scrie Evanghelia celor risipiți:
nu cu cerneală,
ci cu cenușa din care se ridică sensul.
Nu pe hârtie,
ci pe interiorul lucrurilor care încă mai visează.

Și poate că adevărul e acesta:
nu perfecțiunea i-a făcut divini,
ci faptul că s-au pierdut
și pierzându-se,
ne-au inventat pe noi,
oameni.

D. S.
Tg Jiu

24/10/2025

Cuvânt fără trup,

Când erau împreună,
fruntea ei era inima lui,
iar fruntea sa, era
călcâiul ei de lumină.
Fuseseră un tot, un semn
al uniunii divine,
un simbol metafizic pe care îngerii îl pizmuiau în șoaptă.

Apoi, într-o singură clipă,
s-au risipit:
el o urmă amară,
ea o tăcere abisală.

El a rămas să caute
ecoul pasului ei
în fiecare scoică spartă de pe malul mării,
iar ea s-a stins în propriul suflet,
ca o rugăciune care nu-și mai amintește numele lui Dumnezeu.

Uneori, vântul aducea mirosul trupului ei
și-atunci el îngenunchea în aer,
ca un profet care
a pierdut tablițele legii,
dar încă le purta în fire de cer.

Și-ntr-un vis fără hotare,
s-au atins din nou
dar nu cu trupul,
ci cu absența lui.
Ea i-a șoptit: „te iert în tăcere”,
iar el a răspuns: „te iubesc în cenușă.”

Așa s-a născut o nouă constelație,
din două rămășițe de suflet
care au refuzat să moară
în același timp.

D. S.
Tg Jiu

21/10/2025

Marmura.
Monument ingeras.
0765301576

21/10/2025

zbor neterminat

am găsit într-o dimineață o pană
lipită de oglindă.
părea un gând care a obosit
să mai creadă în sine.

am suflat peste ea,
poate se mișcă,
poate-și amintește drumul spre cer.
dar n-a făcut decât să vibreze puțin,
ca o respirație de om bătrân.

mă gândesc uneori
că îngerii nu pleacă,
doar se mută în tristețile noastre
și ne privesc din interior,
prin ochii obosiți ai inimii.

pe pervazul camerei
mai stă un borcan cu aer sfințit,
expirat în ʼ21.
îl păstrez ca pe un suvenir dintr-o epocă,
în care zborul era gratuit
și lacrimile, transparente.

nu mai scriu rugăciuni,
scriu adrese incomplete
pe care le trimit în sus,
poate cineva,
cândva,
le citește și își aduce aminte
că am existat.

DS.
2025

10/10/2025

Și va fi greu!

Să nu uităm niciodată că, indiferent de tăceri sau neînțelegeri,
între un copil și mama lui există o conexiune cosmică.
Unică.

Toată viața, omul poate trăi,
dar dincolo de mamă,
rămâne doar o singurătate fără margini.
Nimeni nu ne învață cm să trăim fără ea.
Și va fi greu.

Ea ne-a semnat, cu durere și cu inocența tinereții,
certificatul de naștere,
iar noi vom fi cei care,
într-o zi,
vom fi nevoiți să-i semnăm certificatul de plecare.
Și va fi greu.

Ea ne-a ales primele hăinuțe de nou-născuți,
iar noi vom fi cei care îi vom alege
ultima ținută funebră de despărțire
Și va fi greu.

Ea ne-a adus acasă de la maternitate
pe primul nostru drum în viață,
iar noi o vom duce, cândva,
pe ultimul ei drum de adio.
Și va fi greu.
🤍
Prețuiți fiecare clipă trăită alături de mamă.
Momentele astea nu le veți mai trăi niciodată.
Cândva nu va fi exista
"las că vorbim mâine"
Și va fi greu!

Mama este singura noastră legătură cu Dumnezeu.
Restul e tăcere!

08/10/2025

Arhiva Viselor Neîmplinite

Cimitirul, ca un QR,
o bază de date
cu respirații suspendate, glaciar.

Fiecare piatră,
un fragment de numere
criptate în tăcere.
Fiecare nume,
o interfață între ce a fost
și ce ar mai putut fi,
atingere.

Aici nu se plânge.
Se stochează lumină
din vise imerge.
Dintr-un viitor oprit
la marginea drumului.
Dintr-un „mâine”
care n-a mai venit.

Și dacă asculți,
vei auzii sistemul respirând:
Cum pietrele fac backup
cu lacrimi,
Adminul tăcerii —în vânt,
verifică periodic,
memoria sufletelor,
elegiac!

D. S.
Tg Jiu

05/10/2025

Mesaje din viitor

Absența ta

Îți scriu azi, din templul unui gol
pe care l-ai lăsat în mine.
Absența ta s-a făcut altar,
iar eu mă închin tăcerii tale
ca unui zeu crud, invizibil
și barbar.

Nu mai am chip,
ci doar amprenta pașilor tăi
dispăruți în întuneric.
Îmi port viața
ca pe o lumânare
aprinsă în fața unui idol nevăzut,
care nu binecuvântează,
nu iartă,
nu mai răspunde la nimic.

Și totuși, te venerez.
Nu pe tine,
ci pe absența ta,
care mă hrănește cu forme,
care se adâncesc în mine
până când devin doar
un ecou aevea,
într-o catedrală pustie.

Tu nu mai exiști,
dar golul tău mă locuiește.
Și-n acest viitor deja consumat,
eu sunt ultimul tău credincios,
îngenuncheat în fața nimicului,
cu inima arsă ca o ofrandă
pe care nimeni nu o va primi vreodată,
fără să se fi întâmplat.

D. S.
Tg Jiu