Monumente Funerare Daniel Steica

06/12/2025

Instanta din atelier (2)

În dimineața următoare,
nu am mai simțit nevoia
să deschid ușa atelierului.
Pur și simplu am împins-o,
iar ea
s-a retras singură,
cu o docilitate suspectă,
ca un funcționar care
își face loc să-ți dea vestea
pe care nu ai vrut niciodată, s-o primești.

Atelierul era gol.
Dar nu gol în sensul obișnuit,
ci gol într-un mod metodic,
ca o încăpere inspectată
de o comisie nevăzută
care a inventariat totul,
a ridicat toate obiectele,
și le-a clasificat în categorii
pe care nu aveam voie să le recunosc.

Piatra dispăruse.
Dălțile, la fel.
Mesele, bancurile de lucru, lămpile.
Totul șters, ca și cm ar fi fost doar recuzită
pentru un proces care se încheiase în lipsă
și tăcere.

Am făcut câțiva pași.
Praful se ridica altfel,
nu mai ca un nor moale,
ci un avertisment:
„Nu mai ai ce căuta aici.”

Atunci am observat un singur obiect rămas.
Pe podea, în centru,
zăcea o cutie veche,
din lemn gri, fără încuietoare,
cu marginile tocite
de parcă ar fi trecut prin mâinile a zeci
de generații,
care nu au știut ce să facă cu ea.

Am ridicat-o cu grijă.
Era surprinzător de ușoară,
aproape imponderabilă,
ca o decizie deja luată
de altcineva.

În interior era o singură foaie.
Albă.
Perfect netedă.
Fără niciun semn.

În colțul de jos, totuși,
scris cu un creion
atât de fin
încât abia se vedea,
apărea următoarea propoziție:

„Verdictul s-a dat. Continuă.”

Atât.
Nicio explicație,
nici o vină enumerată,
nici un paragraf,
nici măcar un drept de apel.

Atelierul vibra încet,
ca o ființă care doarme cu un ochi deschis.

„Continuă ce?”
am întrebat.
Dar vocea mea
nu mai avea ecou.
Nu pentru că încăperea
era goală,
ci pentru că atelierul
în modul lui precis,
își încheiase relația
cu mine.

Și totuși, când să ies,
un detaliu aproape invizibil m-a oprit:
pe peretele din dreapta,
la trei și trei,
acolo unde
se rezemase piatra
zile la rând,
apăruse forma unei nișe,
ca și cm atelierul sculptase
în sine,
locul în care stătuse
marmura.

Nu un gol.
Nu o absență.
Ci o amprentă,
un spațiu perfect modelat
după ceva,
ce nu mai era acolo.

Atunci am înțeles:
nu piatra fusese materia
pe care o ciopleam,
ci eu.
Eu fusesem proiectul,
lucrarea,
procesul.

Atelierul doar finalizase
ce avea
de finalizat,
și acum mă elibera
cu o singură conditie:
„Continuă.”

Am ieșit în lumină
contemplativ.
Ușa s-a închis în urma mea cu un sunet blând,
aproape afecțios,
dar definitiv.

Și pentru prima dată
am simțit că praful de pe haine,
nu mai aparține atelierului.
Ci mie.
Ca și cm aș fi devenit
eu însumi
un fragment de piatră
care a înțeles,
în sfârșit,
că forma lui abia
de acum începe.

D. S.
Tg Jiu

06/12/2025

Instanta din atelier

Când am intrat
a doua zi dimineata,
atelierul nu mai era atelier.
Sau poate că,
în sfârșit, își arăta
adevărata funcție
pe care o ascunsese cu istețimea unei clădiri,
care se preface
ani întregi că are un singur etaj,
pentru ca într-o dimineață
să descoperi
că are de fapt o arhivă subterană infinită.

Bancurile de lucru fuseseră rearanjate.
Nu de mâna mea.
Nu de vreo persoană.
Ele însele păreau să fi decis,
că sunt prea compromise
ca să mai servească meșteșugului
și s-au așezat într-o formație ciudată, semicirculară,
ca băncile unei instanțe
care își convocase deja, propriul inculpat.

M-am oprit în prag,
dar ușa s-a închis în spatele meu
cu delicatețea unui paznic
care și-a învățat meseria prea bine.

Piatra era tot acolo,
dar ceva la ea
se schimbase radical.
Nu se vedea nici o lucrare specială,
nici o lovitură de daltă.
Și totuși forma ei era alta,
ca un chip care se ridică din marmură și spune:
„Aici sunt. Te-am așteptat
pe fundal. ”

Un miros straniu, nu de piatră,
ci de hârtie umedă, îmbătrânită,
plutea prin aer.
Nu existau dosare în atelier.
Nici acte.
Dar mirosul acela venea de undeva,
ca și cm între straturile pereților
ar fi fost împachetate
mii de declarații
pe care nimeni nu le-a citit vreodată.

„Poți lua loc”,
a spus piatra.
Nu mi-a indicat unde.
Dar un scaun
s-a desprins singur din umbră
și a venit spre mine,
cu aceeași lentoare și decizie
cu care vine o propoziție prost înțeleasă,
să-ți distrugă viața toată.

M-am așezat.
N-am avut de ales.

În fața mea, piatra a respirat.
Nu prin aer,
ci prin liniște și praf.
O liniște perfectă, geometrică,
care își plia marginile în jurul meu
ca un dosar care se închide.

„Ești acuzat”,
a rostit ea.
Nu era un reproș.
Era o constatare la fel de banală ca aceea
că unele dimineți vin
prea devreme.

„De ce?” am întrebat.
Vocea mi s-a spart
în aer,
ca un obiect care se rușinează că există.

„De faptul că ai încercat să trăiești în două locuri
în același timp.”
A făcut o pauză.
Nu pentru efect,
ci pentru că adevărul avea nevoie de spațiu.

„Ai vrut o casă acolo unde
nu te voiau.
Ai căutat liniște acolo unde
nu exista.
Așa ceva nu poate rămâne nepedepsit.”

Am vrut să protestez,
dar în lume protestul nu este un act cosmic,
ci o formalitate.
Și, ca orice formalitate,
nu schimbă nimic.

Atelierul a clipit.
Da, pereții au clipit.
O undă abia vizibilă le-a trecut peste suprafață,
ca o recunoaștere,
ca un „notat” scris pe un formular
de care nu scapi,
niciodată.

„Sentința nu e finală”,
a spus piatra.
„Dar nu vei putea pleca
până nu descoperi
din ce e făcută casa ta adevărată.”

M-am ridicat încet.
Scaunul a alunecat înapoi,
cu aceeași politețe mecanică de pietroi.

„Unde să caut?” am întrebat.

Piatra a făcut ceva imposibil,
a zâmbit.
Nu cu buze,
ci cu o fisură care se lărgea
ca o promisiune
și ca o amenințare sumbră.

„În tine”,
a spus.
„Și în mine.”

Atunci am înțeles.
Pentru prima oară
atelierul nu era doar locul
în care lucram,
ci un organism uriaș
care mă ținea în viață
și mă judeca în același timp.

Și, într-un fel pe care nimeni nu l-ar crede,
era singurul loc din lume
unde nu mai eram străin,
de mine.

D. S.
Tg Jiu

28/11/2025

Psalmul celui care bate
fără cheie

Doamne, dimineața
mă trezesc
ca o întrebare fără de răspuns,
îți caut numele
în ceașca de cafea,
dar găsesc doar spuma îndoielii
și-un întuneric nepătruns.

Mă aplec peste gândurile mele
ca peste o ciutură săpată...
și beau…
dar setea rămâne mai adâncă decât apa,
mai adâncă decât
fântâna crăpată.

Tu ești Tăcerea care nu tace,
Ești Strigătul care nu rănește,
Lumina care nu face umbră...
și totuși,
eu umblu cu umbrele în buzunar
și cu speranța care,
mă întărește.

Doamne, Dumnezeul meu,
am obosit să fiu tare.
Ia-mi armura și fă-o inimă,
că fierul nu iubește
și eu vreau să iubesc,
Eu vreau să fiu Eu.

Când lumea mă numește „întreg”,
eu sunt doar o fisură care
Te așteaptă,
o rană care speră
să fie semn
și nu sfârșit,
o ață cu care să leg.

Scrie-mă din nou Doamne,
cu alfabet de foc,
dar nu în cer,
ci pe respirația mea
de ventriloc.

Și dacă vin nopțile
ca niște judecători fără milă,
Tu să-mi fii achitare
și somn și răgilă.

Că cine sunt eu
fără suflarea Ta?
Doar lut cu pretenții de stea,
praf cu orgoliu de univers, șters.

Fă-mă cântec, Doamne,
nu explicație.
Rugăciune
nu demonstrație.
Fă-mă Doamne ușă,
nu zid rigid.

Amin,
dar nu ca final,
ci ca început,
creștin!

D. S.
Tg Jiu.

05/11/2025

Adâncul

Sub pielea apei, tăcerea
are o inimă.
O aud bătând ca un clopot scufundat
în sângele luminii.

Fiecare undă e o rugă mută,
fiecare reflex, un dinte al timpului
care mușcă din chipul lui Dumnezeu.

Mă aplec și nu mai știu,
dacă privesc în lac
sau în propria mea absență.

Aici nu există moarte,
ci doar o neîncetată
cufundare a ființei
într-un cer care nu se mai ridică.

Și totuși, ceva respiră,
o lumină care nu vrea să fie văzută,
o umbră care se iartă pe sine
pentru că a fost cândva Om.

D. S.
Tg jiu

05/11/2025

24/10/2025

Evanghelia celor risipiți

Înainte ca lumina să-și amintească forma,
ei doi erau tăcerea dintre șase respirații.
Nu trupuri, nu idei,
ci un singur puls
din care s-au desprins
toate începuturile,
vieții.

Fruntea ei era inima lui,
fruntea lui era călcâiul cu care ea călca veșnicia.
Între ei, timpul tremura,
nesigur dacă să se nască sau să își ardă, nemurirea.

Când s-au atins, universul a avut pentru prima dată sens.
Când s-au desprins, sensul a devenit durere,
iar durerea, limbaj.
Așa s-au născut cuvintele:
din distanța dintre ei
și tăcere.

El a căzut în materie,
în lutul cu miros de începuturi
unde iubirea devine sânge și nume.
Ea s-a înălțat în tăcere,
unde numele devine lumină și visare.

Și totuși,
când un om iubește,
ei se apropie.
Când un om plânge,
ei se resping.
Când un om moare,
îngerii își acoperă ochii,
căci văd din nou
cum sufletele se ating.

Așa se scrie Evanghelia celor risipiți:
nu cu cerneală,
ci cu cenușa din care se ridică sensul.
Nu pe hârtie,
ci pe interiorul lucrurilor care încă mai visează.

Și poate că adevărul e acesta:
nu perfecțiunea i-a făcut divini,
ci faptul că s-au pierdut
și pierzându-se,
ne-au inventat pe noi,
oameni.

D. S.
Tg Jiu

24/10/2025

Cuvânt fără trup,

Când erau împreună,
fruntea ei era inima lui,
iar fruntea sa, era
călcâiul ei de lumină.
Fuseseră un tot, un semn
al uniunii divine,
un simbol metafizic pe care îngerii îl pizmuiau în șoaptă.

Apoi, într-o singură clipă,
s-au risipit:
el o urmă amară,
ea o tăcere abisală.

El a rămas să caute
ecoul pasului ei
în fiecare scoică spartă de pe malul mării,
iar ea s-a stins în propriul suflet,
ca o rugăciune care nu-și mai amintește numele lui Dumnezeu.

Uneori, vântul aducea mirosul trupului ei
și-atunci el îngenunchea în aer,
ca un profet care
a pierdut tablițele legii,
dar încă le purta în fire de cer.

Și-ntr-un vis fără hotare,
s-au atins din nou
dar nu cu trupul,
ci cu absența lui.
Ea i-a șoptit: „te iert în tăcere”,
iar el a răspuns: „te iubesc în cenușă.”

Așa s-a născut o nouă constelație,
din două rămășițe de suflet
care au refuzat să moară
în același timp.

D. S.
Tg Jiu

21/10/2025

Marmura.
Monument ingeras.
0765301576

21/10/2025

zbor neterminat

am găsit într-o dimineață o pană
lipită de oglindă.
părea un gând care a obosit
să mai creadă în sine.

am suflat peste ea,
poate se mișcă,
poate-și amintește drumul spre cer.
dar n-a făcut decât să vibreze puțin,
ca o respirație de om bătrân.

mă gândesc uneori
că îngerii nu pleacă,
doar se mută în tristețile noastre
și ne privesc din interior,
prin ochii obosiți ai inimii.

pe pervazul camerei
mai stă un borcan cu aer sfințit,
expirat în ʼ21.
îl păstrez ca pe un suvenir dintr-o epocă,
în care zborul era gratuit
și lacrimile, transparente.

nu mai scriu rugăciuni,
scriu adrese incomplete
pe care le trimit în sus,
poate cineva,
cândva,
le citește și își aduce aminte
că am existat.

DS.
2025

10/10/2025

Și va fi greu!

Să nu uităm niciodată că, indiferent de tăceri sau neînțelegeri,
între un copil și mama lui există o conexiune cosmică.
Unică.

Toată viața, omul poate trăi,
dar dincolo de mamă,
rămâne doar o singurătate fără margini.
Nimeni nu ne învață cm să trăim fără ea.
Și va fi greu.

Ea ne-a semnat, cu durere și cu inocența tinereții,
certificatul de naștere,
iar noi vom fi cei care,
într-o zi,
vom fi nevoiți să-i semnăm certificatul de plecare.
Și va fi greu.

Ea ne-a ales primele hăinuțe de nou-născuți,
iar noi vom fi cei care îi vom alege
ultima ținută funebră de despărțire
Și va fi greu.

Ea ne-a adus acasă de la maternitate
pe primul nostru drum în viață,
iar noi o vom duce, cândva,
pe ultimul ei drum de adio.
Și va fi greu.
🤍
Prețuiți fiecare clipă trăită alături de mamă.
Momentele astea nu le veți mai trăi niciodată.
Cândva nu va fi exista
"las că vorbim mâine"
Și va fi greu!

Mama este singura noastră legătură cu Dumnezeu.
Restul e tăcere!

08/10/2025

Șah Mat

Pe tabla lumii, ne joacă ei tăcut,
Cu timpi egali, cu ochi care veghează.
Credem că viața încă ne salvează,
Dar fiecare pas e prevăzut.

Regele doarme, Nebunul lui tresare,
Regina râde-n colț în mod discret,
Pionii merg pe urme de profet
cu Cai ce duc spre margini de hotare.

Cine e Șah vede pământul Mat.
Cel ce se crede viu, e doar o Piesă.
Si fiecare Turn e o adresă,
când totul e un calcul studiat.

Și-n clipa în care vrei să te retragi,
ai înțeles că tabla e o minte.
Că jucătorii-s piese diferite,
în jocul celor necrofagi.

Șah-Mat, șopti lumina calculat,
Iar umbra râde-n colțul ei de gheață,
„Nu mai câștigă nimeni, nici o viață! "
Se joacă doar să nu se intre-n Pat.

D. S.
Tg Jiu