26/04/2025
Povestea papucilor de cauciuc
Ultimele zile de vacanță la țară aveau un aer dulce-amar.
În curând urma să plecăm la oraș.
Eu, fetița cu rochița albă cu bretele și papuceii de plastic, mergeam în clasa I.
Mamaie, cu glasul ei de femeie crescută între pământ și cer, ne-a spus:
„Faceți baie mai devreme, că vine tata să vă ia. Dacă plecați așa și vă vede mamă-ta, vă duce direct la lada de gunoi.”
Am crezut-o.
Fiecare cuvânt a intrat adânc, ca o lege nescrisă.
Am lasat la spălat hăinuțele și papuceii de plastic încercând să șterg din mine orice urmă care m-ar fi putut face „nevrednică” de lumea orașului.
Urma să primim hainele de oraș — hainele celor care pășeau mândri și eleganți prin viață.
Trebuia să fim și noi la fel: curați, atenți, educați, disciplinați, perfecți, demni de lumea lor.
Fără să știu, în ziua aceea, am închis în mine libertatea copilului care zburda desculț prin iarba uscată.
Anii au trecut.
Am devenit femeia pe care o visam atunci: educată, elegantă, admirată.
Dar ceva din mine a rămas în urmă, în curtea bunicilor, acolo unde copilul învățase că trebuie să-și câștige locul printre cei „de la oraș”.
Până într-o zi...
Ieșeam din casă. Mergeam spre țară.
Alex, purta o pereche papuci de cauciuc, "de firmă", la modă, și totuși... papuci de cauciuc.
L-am privit și inima mi s-a strâns.
Rușinea s-a strecurat pe nesimțite, sufocându-mă.
Am vrut să dispar, să mă ascund.
Nu era despre papuci. Era despre mine.
Într-o clipă, am fost din nou fetița, mică, speriată, cu rochița albă și papuceii de cauciuc, încercând cu disperare să fie „potrivită”.
Am retrăit fiecare frică, fiecare tremur.
M-am văzut luptând să mă potrivesc, să nu fiu respinsă, să merit să exist într-o lume care părea prea strălucitoare pentru pașii mei de copil "de la țară".
Și atunci am înțeles.
Nu eleganța mă strângea.
Nu orașul.
Ci propriile mele bariere.
În spatele papucilor de cauciuc am regăsit ceva prețios: LIBERTATEA.
Papucii de cauciuc au deschis o ușă pe care o închisesem de mult.
Și, dincolo de ea, am regăsit ceva ce crezusem pierdut pentru totdeauna: LIBERTATEA de a fi EU.
Uneori, viața trimite semne ciudate — papuci de cauciuc, o privire, un val de rușine — ca să te întrebe:
Te mai recunoști?
Mai știi cine ești?
Dacă simți că a venit timpul să te descoperi pe tine, să nu mai trăiești după regulile altora, să nu-ți mai strivești lumina,
scrie-mi.
În câteva zile începem o călătorie de autocunoaștere.
Una dintre acelea care nu mai lasă sufletul să adoarmă.
