11/11/2025
Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit abia după ce am început să conduc o mașină electrică 🚗 — și despre care, sincer, nu mi-a spus nimeni dinainte — e stresul iernii ❄️.
În teorie, autonomia scrie frumos: 220 km. În practică, frigul mușcă din ea fără milă și te trezești cu vreo 150 reali. Așa că ajungi să o pui la încărcat mai des… mult mai des 🔋.
Și, bineînțeles, aici intră în scenă Patricia cea uitucă 🙈. Care se culcă seara liniștită, convinsă că a lăsat totul în regulă, și dimineața descoperă, cu o cafea aburindă în mână ☕️, că mașina stă acolo, rece și aproape goală, de parcă ar zice:
„ai uitat de mine... iar.”
Iar dacă, Doamne ferește 😅, bateria e sub 15% în acele dimineți, începe dansul nervilor. Pentru că drumul până la școală, la Eric 🧢, și apoi până la birou îmi mănâncă, în mod normal, cam 17%. Asta înseamnă că șansele să ajung întreagă la muncă sunt… să zicem, destul de teoretice.
Și atunci încep compromisurile. Nu pornesc clima — că „mănâncă bateria”. Nu pornesc dezaburirea, nici aerul cald pe parbriz — că „mănâncă bateria”. Stau cu geamul întredeschis, să nu se aburească, și conduc așa, cu mâinile înghețate 🥶 și cu o stare de frustrare care crește odată cu fiecare semafor.
Dar adevăratul stres începe abia când ajung la birou 🏢. Pentru că nici măcar acolo nu e sigur că voi găsi o stație de încărcare liberă ⚠️. Suntem destui cu mașini electrice sau hibride care ne luptăm, în tăcere, pentru aceleași prize salvatoare. Iar când vezi că toate sunt ocupate, că nu ai unde s-o lași la încărcat, te simți de parcă ți s-a terminat energia și ție odată cu bateria ei 🔌.
Și da, știu, e vina mea. Evident că e vina mea 🙃. Trebuia să-mi aduc aminte să o pun la încărcat. Dar în același timp, nu pot să nu zâmbesc amar la ironia asta modernă: mașina electrică, simbolul viitorului și al confortului, mă învață, zi de zi, să trăiesc în prezent, cu un reminder constant să fiu mai atentă, mai prezentă, mai „încărcată” eu însămi 🌱.
Pentru că, la final, toată povestea asta cu bateria și frigul nu mai e doar despre mașină. E despre noi. Despre cm alergăm mereu cu gândul la ce urmează, uitând să ne „băgăm și noi la încărcat” din când în când 💭. Despre cm trăim cu 15% energie emoțională ⚡️ și totuși sperăm să ajungem la capătul zilei fără să ne stingem complet.
Uneori îmi dau seama că nu e doar mașina mea cea care rămâne fără curent, ci și eu - cu gândurile, cu răbdarea, cu căldura 💔. Iar viața, cu toate stațiile ei de „încărcare”, e plină de oameni care încearcă, ca și mine, să prindă un loc liber 🔋.
Poate că lecția asta mică, de iarnă electrică, e mai profundă decât pare: că și noi, ca mașinile noastre, avem nevoie de timp, de opriri, de grijă 💫. Că nu putem merge mereu pe roșu, pe rezervă, așteptând ca cineva să ne salveze cu o priză.
Poate ar trebui să învăț, odată pentru totdeauna, să nu-mi uit nu doar mașina, ci și propria energie 🤍.
---
P.S . Poză cu mine cu bateria proprie încărcată
