28/01/2026
CUM AJUNGE UN COPIL DE 13 ANI CRIMINAL
Cateva reflectii despre invidie
Sunt consilier scolar, de profesie psiholog, cu licenta in Psihologie judiciara si competente in Psihologie clinica. In acest context, as vrea sa imi exprimm si eu parerea legat de crima de la Cenei.
În acest caz, motivația centrală NU este furia spontană. Este invidia.
Mario avea haine de firmă. Avea papuci „smechei". Avea trotinetă electrică.
Avea vizibilitate socială.
În psihologia adolescenței, asta înseamnă statut.
Invidia la copil NU arată ca la adult
La adulți, invidia este mascată in ironie, dispreț, retragere.
La copii și adolescenți, invidia este crudă, directă și explozivă.
Pentru un copil crescut într-un mediu dezorganizat, lipsit de resurse emoționale și simbolice, obiectele devin identitate.
Un fel de "Nu vreau trotineta. Vreau ce ești tu pentru că o ai."
Si aici poate aparea distorsiunea cognitivă fatală:
„Dacă el dispare, poate eu nu mai sunt inferior.”
Când invidia nu este reglată de empatie, victima este dezumanizata.
Mario nu mai este copil.
Nu mai este persoană.
Devine reprezentarea frustrării.
Crima a fost în grup pentru că invidia are nevoie de validare.
Singură, e rușinoasă.
În grup, devine justificată.
„Și tu ai observat?”
„Și pe tine te enervează?”
„Nu e corect să aibă doar el.”
Fustrarea ESTE VALIDATA de anturaj.
Nu mai e invidie personala. Devine „dreptate”.
Obiectele contează enorm de mult la 13 ani.
Pentru că la această vârstă:
– identitatea e fragilă
– comparația socială e obsesivă
– statutul e totul.
Hainele, papucii, gadgeturile nu sunt lucruri. Sunt mesaje:
„Contezi.”
„Ești cineva.”
Invidia este una dintre cele mai comune emoții umane.
Iata pe scurt, mecanismul crimei.
1. Invidia „normală” apare, doare, trece.
Este conținută si reglata de rușine, empatie, reguli, relații semnificative.
Invidia letală nu este corectată.
Copilul rămâne singur cu ea. O rumegă. O repetă. O transformă în resentiment.
„Nu am ce are el” → „Nu e corect” → „Trebuie să dispară.”
2.Ceea ce oprește majoritatea copiilor din a face "rau" nu este legea, ci capacitatea de a simți durerea celuilalt.
Dar când empatia este erodată (prin violență, neglijență, expunere constantă la agresiune), invidia nu mai întâlnește obstacole.
Victima nu mai este „un copil ca mine”.
Devine un obiect al frustrării.
3. Invidia benignă vine cu o rușine sănătoasă:
„Nu e ok să gândesc asta.”
Invidia periculoasă vine cu rușine toxică sau deloc:
„E vina lui că are.”
„Mă face de râs.”
„Merită.”
4. Un copil cu invidie reglată sau continuta are măcar un adult care:
– îl vede
– îl limitează
– îi pune emoția în cuvinte
– îi spune „nu e voie”.
Copilul care ajunge la violență extremă este, aproape fără excepție, nevăzut psihologic.
Nu neapărat singur fizic. Ci singur în emoțiile lui.
5. Copiii care nu ucid au o limită internă.
„Asta nu se face, indiferent ce simt.”
Copiii care ucid au limite doar externe.
Iar când limita externă lipsește (vârstă, lege, control, supravegherea familiei, principii morale, valori, orice forma de autoritate), orice devine posibil.
Crima de la Cenei a fost o crimă cu un motiv profund uman și profund prezent in povestile noastre (Cain si Abel, Miorita): invidia neprocesată într-un creier imatur, lipsit de empatie, nevazuta si nereglata de familie, dar validata si incurajata de anturajul asemanator.
Tragic este ca niciunul din cei 3 criminali, la auzul planului de omor, nu a fost oripilat, ingrozit, panicat de idee, nu s-a dat un pas in spate, nu a anuntat pe nimeni, fapte pe care si psihologia esueaza in a le explica.
