Psychotherapie Amalia Ghita Vienna, Rüdengasse 13 Top 3, Vienna (2025)

03/12/2025

Am fost întrebată ce întâlnesc cel mai des în cabinet la persoanele cu care lucrez. Spre surprinderea mea, răspunsul mi-a venit imediat în minte: nevoia excesivă de validare externă.
Când spun „excesivă”, mă refer la o identitate fragilizată, care are nevoie frecvent de apreciere și confirmare din partea celorlalți pentru a se putea stabiliza emoțional.

Aceste persoane ajung adesea să intre în relații în care pot fi exploatate, manipulate sau devin dependente. De ce se întâmplă asta?
Pentru că, fără să își dea seama, transmit prin comportamentele lor semnale că au o nevoie puternică de validare. Iar persoanele cu tendințe manipulative simt această vulnerabilitate: oferă la început validare în exces, apreciere și laude — exact ceea ce „lipsea”.
Ulterior, încep să retragă strategic această validare, în funcție de ceea ce își doresc să obțină. Oferă puțin, apoi retrag complet. Persoana vulnerabilă ajunge astfel într-un ciclu de „înfometare emoțională” și devine tot mai dependentă de celălalt.
Pleci, te întorci, pleci din nou — pentru că primești acea doză de apreciere care devine aproape ca un „calmant”.

Cum îți poți da seama dacă te regăsești și tu în acest tipar?
Răspunde sincer la următoarele întrebări:

1. Când iei o decizie, ai nevoie de confirmare din partea cuiva?

2. Observi că muncești mai mult sau faci lucruri care nu sunt în acord cu valorile tale atunci când ești lăudat sau apreciat?

3. Ești mult mai motivat/ă atunci când cineva te admiră?

4. Ți se schimbă comportamentul în funcție de persoanele din jurul tău?

5. Critica este foarte dureroasă pentru tine?

6. Îți face mai multă plăcere să petreci timp cu oameni care te laudă excesiv?

7. Îți este greu să faci față unui conflict sau să îți susții punctul de vedere?

26/11/2025

DE CE SOMATIZEAZĂ CORPUL?

Atunci când mintea nu poate exprima în cuvinte ceea ce trăiește, corpul vorbește în locul ei.
Somatizarea este modul prin care corpul transformă stresul, emoțiile reprimate, conflictele interioare sau traumele neprocesate în simptome fizice reale, palpabile, uneori chiar invalidante.

Nu este „imaginație”.
Nu este „slăbiciune”.
Este limbajul corpului.

Haideți să vedem de unde pornește somatizarea?
Emoții neexprimate
Când cineva nu și-a permis niciodată să fie furios, trist sau vulnerabil, corpul preia tensiunea.

Exemplu:
O persoană care evită conflictele poate dezvolta dureri de stomac sau migrene înainte de discuții tensionate.

Stres cronic și suprasolicitare
Când suntem mult timp „în alertă”, sistemul nervos autonom rămâne activat, iar corpul începe să reacționeze.

Exemplu:
Insomnii, tensiune musculară, palpitații sau senzația de nod în gât la persoane perfecționiste sau mereu sub presiune.

Traume emoționale neprocesate
Trupul „ține minte” experiențe pe care mintea încearcă să le uite.

Exemplu:
După un eveniment traumatic, pot apărea senzații de amorțeală, dureri difuze, senzația de „gol în stomac” sau atacuri de panică.

Dificultatea de a identifica și denumi emoțiile (alexitimie)

Când cineva nu știe ce simte, corpul exprimă ceea ce mintea nu poate traduce.

Exemplu:
Anxietatea se poate manifesta ca dificultăți respiratorii sau dureri toracice — adesea confundate cu probleme cardiace.

Somatizarea nu este o „boală inventată”.
Este o strategie de supraviețuire, un mecanism de adaptare atunci când psihicul nu are altă cale de exprimare.

Atunci când corpul vorbește, nu trebuie redus la tăcere — ci ascultat!
În terapie, învățăm să traducem acest limbaj al corpului și să-l transformăm în conștiență, cuvinte și vindecare.

19/11/2025

DE CE AJUNG VICTIMELE SA FIE FĂCUTE VINOVATE? CE SE ÎNTÂMPLĂ, DE FAPT, ÎN MINTEA NOASTRĂ

Există un fenomen care apare frecvent în poveștile de abuz, violență, manipulare sau traumă: victimele ajung, într-un fel sau altul, să fie privite ca responsabile pentru ceea ce li s-a întâmplat.
Uneori subtil, alteori direct, mesajul care ajunge la ele este: „Tu ai provocat asta… tu ai permis… tu ai greșit.”

Dar de ce funcționează așa psihicul uman? De ce, în loc să protejăm victima, o împingem și mai mult în durere?

Răspunsul nu e simplu, dar este profund uman.

✋️Lumea trebuie să rămână „justă” – altfel ne simțim amenințați

Oamenii au nevoie să creadă că lumea este corectă, logică și previzibilă. Acest „reflex psihologic” se numește just-world belief.
Când auzim despre o victimă, ceva în noi se zdruncină.
Apare o frică tăcută: „Dacă i s-a întâmplat ei, mi se poate întâmpla și mie. Lumea nu e sigură.”

Pentru a reduce anxietatea, mintea caută vinovăția în altă parte:
„Sigur a greșit ea cu ceva.”
„Eu n-aș fi ajuns în situația asta.”
Este mai suportabil psihic să crezi asta decât să te confrunți cu ideea că oricine poate deveni victimă.

✋️Judecata ca mecanism de apărare împotriva propriilor vulnerabilități

A auzi povestea unei victime înseamnă, de fapt, a ne confrunta cu propria fragilitate.
E inconfortabil.
Și pentru multe persoane, reacția automată este evitarea emoțională: în loc să empatizeze, judecă.

"De ce nu a plecat?"
"De ce nu a spus ceva?"
"De ce a suportat?"

Aceste întrebări nu caută înțelegere.
Ele servesc doar la liniștirea celui care întreabă: „Eu nu sunt ca ea, deci mie nu mi se poate întâmpla.”

✋️Identificarea inconștientă cu agresorul

Poate părea surprinzător, dar unele persoane se aliniază psihologic cu agresorul, nu cu victima.
De ce? Pentru că agresorul pare puternic, în control.
Iar când cineva se simte vulnerabil, mintea preferă să se alipească figurii puternice pentru a simți protecție.

În astfel de cazuri, criticarea victimei nu este altceva decât o încercare inconștientă de a evita sentimentul de neputință.

✋️Responsabilitatea este confundată cu vina

Una dintre cele mai mari confuzii emoționale este aceasta: faptul că victima trebuie uneori să ia decizii pentru a supraviețui este interpretat ca vină.

„Dacă nu spunea nimic, e vina ei.”
„Dacă a stat, înseamnă că a vrut.”
„Dacă nu s-a opus, înseamnă că a acceptat.”

Dar realitatea este că în situații traumatice, corpul și mintea intră în moduri de supraviețuire: îngheț, supunere, confuzie, disociere.
A cere unei victime să fi reacționat „perfect” este nerealist și profund nedrept.

✋️Cultura minimalizează abuzul mai des decât credem

Mulți oameni cresc în medii unde abuzul este normalizat: ridiculizarea, manipularea, agresivitatea, tăcerea.
Când trăiești ani într-un astfel de context, nu mai recunoști abuzul când îl vezi.
Așa apar reacții precum:

„Nu e chiar așa grav.”
„Exagerezi.”
„Și la noi acasă era la fel.”

Nu este lipsă de empatie, ci un reflex din propriile răni nevindecate.

✋️O formă subtilă de control social

Vinovățirea victimei are și o funcție socială: menținerea ordinii.
Societatea transmite tacit mesajul:
„Nu deranja. Nu vorbi prea tare. Nu expune problemele.”
Astfel, cei care au fost răniți sunt descurajați să iasă la lumină, iar agresorii sunt protejați.

07/11/2025

PARADOXUL EMOȚIILOR

Emoțiile nu dispar niciodată — ele doar își schimbă purtătorul.
De aceea, emoțiile pe care nu ne permitem să le simțim sau să le recunoaștem sunt transferate, conștient sau inconștient, asupra sistemului din care facem parte – familie, partener, copii, colegi. Cel mai sensibil sau mai vulnerabil membru al sistemului ajunge adesea să le exprime involuntar.

Imaginați-vă două butoaie cu apă legate printr-un tub: dacă nivelul apei se modifică într-un butoi, automat se schimbă și în celălalt – uneori până când dă peste. Așa funcționează și legăturile noastre emoționale. Cu toții suntem interconectați.

Exemplul 1:
O mamă care nu își permite să simtă furia sau oboseala o reprimă, dar tensiunea rămâne în sistem. Copilul, simțind inconștient energia nespusă, începe să devină agitat, plânge des sau are izbucniri de furie fără motiv aparent. Emoția negată nu a dispărut – doar s-a mutat spre cel care o poate exprima.

Exemplul 2:
Un tată care ascunde tristețea sau neputința sub un zâmbet permanent creează în jurul lui o atmosferă aparent „liniștită”. În timp însă, partenera sa începe să se simtă inexplicabil de tristă sau epuizată. Ea poartă, fără să știe, emoția pe care el nu și-o permite.

Când învățăm să ne asumăm și să ne rezolvăm propriile emoții, creăm relații mai armonioase și un spațiu mai curat între noi.

Sinceritatea emoțională nu este un lux – este o formă de igienă.
Așa cm ne spălăm mâinile în fiecare zi, la fel ar trebui să ne privim și emoțiile zilnic.
Cine nu face acest lucru, le transmite mai departe – copiilor, partenerului, colegilor.

06/11/2025

Ochelarii de soare din viața ta 😎

Uneori, nu ne ferim doar de razele soarelui, ci și de lumina prea puternică a realității.
Ne punem „ochelarii de soare” interiori – strategii de evitare sau negare, le numim în psihoterapie – ca să nu fim orbiți de ceea ce doare.

Poate că e mai ușor să spui „nu e chiar așa grav” decât să recunoști tristețea.
Sau să te refugiezi în activități, explicații și planuri, doar ca să nu simți golul dinăuntru.
Evitarea și negarea nu sunt dușmanii noștri, sunt mecanisme de protecție. Ele apar atunci când psihicul are nevoie de timp ca să proceseze durerea.

Dar, la fel ca o pereche de ochelari de soare, nu ar trebui purtate mereu.
Pentru că, dacă le ții prea mult pe ochi, începi să trăiești într-un amurg interior, în care nu mai vezi clar nici bucuria, nici adevărul.
Uneori, terapia înseamnă exact asta:
să înveți să scoți ochelarii de soare, puțin câte puțin,
până când poți privi viața cu toate nuanțele ei fără să-ti mai fie teamă de lumină. Să lași lumina să te atingă și să spui:
„Da, doare. Dar vreau să văd.” 🍀

04/11/2025

CÂND RUȘINEA DEVINE TĂCERE: despre disocierea cronică din rușine

Rușinea este una dintre cele mai puternice emoții umane. Ea apare atunci când simțim că am greșit, că nu suntem suficienți sau că am dezamăgit privirea cuiva important. În forma ei sănătoasă, rușinea ne ajută să rămânem conectați la ceilalți și să ne adaptăm.
Dar atunci când devine prea intensă, prea des și prea devreme, rușinea nu mai este o emoție trecătoare, ci o rană care se activează din nou și din nou. În astfel de cazuri vorbim despre disocierea cronică din rușine – o formă subtilă de auto-protecție, în care o parte din noi „dispare” ca să nu mai simtă durerea de a fi rușinat

Cum se formează disocierea din rușine

De obicei, acest mecanism începe în copilărie.
Atunci când un copil este făcut de rușine repetat – pentru greșeli, pentru emoțiile lui, pentru felul cm este – apare o ruptură invizibilă:

„Nu e sigur să fiu eu.”

Copilul învață să se ascundă, să se adapteze, să se micșoreze.
În timp, rușinea nu mai e doar o emoție, ci devine o stare de a fi. Și pentru a putea funcționa, psihicul se desparte în părți: una care „joacă rolul perfect”, una care „se ascunde” și una care poartă rușinea, undeva adânc, în tăcere.

Cum se simte în viața de zi cu zi❓️

Oamenii care trăiesc cu disociere cronică din rușine nu par neapărat rușinați. Deseori sunt competenți, amabili, perfecționiști sau foarte controlați. Dar în interior trăiesc o distanță de sine – un gol emoțional.

Iată exemplul Anei
Ana, 38 de ani, povestește că la serviciu se simte „ca un robot”. Toată lumea o apreciază, dar ea nu mai simte nimic. În terapie descoperă că, în copilărie, mama îi spunea adesea: „Mă faci de rușine!”
În acel moment, corpul Anei învăța să înghețe. Astăzi, de fiecare dată când simte privirea evaluatoare a cuiva, aceeași înghețare apare. Este un reflex de supraviețuire, o disociere.
Iată exemplul lui Andrei
Andrei, 34 de ani, reacționează cu furie când este criticat. Sub furie, însă, se ascunde o rușine adâncă: „Nu sunt destul de bun.”
Când emoția devine prea puternică, el „se stinge” brusc, simțindu-se gol și deconectat. Aceasta este o altă formă de disociere – nu se mai simte rușinea, dar nici viața.

Ce se întâmplă în corp❔️
Rușinea are propriul ei limbaj fizic: capul se pleacă, privirea se ferește, pieptul se strânge, vocea dispare... uneori apare și o roșeață pe față.Când aceste reacții devin cronice, corpul rămâne într-o stare de micșorare.
E ca și cm sistemul nervos ar spune mereu: „Dacă mă ascund, nu voi mai fi rănit.”

Cum poate ajuta terapia❔️
În terapie, lucrul cu rușinea cere răbdare, prezență și siguranță.
Scopul nu este să „scăpăm” de rușine, ci să o putem simți fără să ne pierdem.
În loc să ne înghețe, ne devine o parte din povestea noastră – o parte care poate fi văzută și ținută cu blândețe.

Disocierea din rușine nu este un defect, ci o dovadă de inteligență a sufletului.
Este felul în care ne-am protejat când nu aveam altă cale.
Dar vine un moment în care putem învăța ceva nou: că putem fi văzuți așa cm suntem, fără să fim distruși de privirea celuilalt.

29/10/2025

DESPRE RIGIDITATE ȘI INFLEXIBILITATEA MINȚII

Poate ți se pare cunoscut: „așa sunt eu”, „știu eu cm e” sau contrazicerea la nesfârșit, fără nicio bază clară, a unei persoane.
Rigiditatea minții este acea stare în care o persoană rămâne blocată în tipare de gândire, convingeri sau comportamente, chiar și atunci când acestea nu îi mai sunt de ajutor. Totul trebuie să fie „așa cm știu eu”, „cum e corect”, „cum se face” sau „cum vreau eu”.

De fapt, mintea rigidă se teme de necunoscut, de pierderea controlului și de schimbare. Ea preferă siguranța unui tipar, chiar dacă acel tipar doare.
Unii oameni trăiesc după reguli interioare foarte clare: „trebuie să fiu perfect”, „nu e bine să greșesc”, „lumea e ori albă, ori neagră”.
La început, aceste reguli pot da un sentiment de siguranță. Ordinea, controlul și structura pot fi utile — ne oferă repere și ne ajută să funcționăm.
Dar atunci când regulile devin rigide, iar mintea nu mai acceptă nuanțe, ceva se închide în interior.

Rigiditatea mintală nu înseamnă doar „încăpățânare” — este o formă de teamă. Teama de a pierde controlul, de a greși, de a fi respins sau de a trăi incertitudinea.

Ce înseamnă, de fapt, o minte rigidă?

O minte rigidă trăiește în alb și negru, după cm spuneam și mai sus. Nu vede nuanțele, nu suportă incertitudinea — are nevoie ca totul să fie clar, definit, sigur.
Când viața schimbă cursul fără avertisment, se clatină. Simte că pământul îi fuge de sub picioare și caută disperată ceva de care să se prindă.
Pentru ea, diferențele de opinie sunt amenințări, nu curiozități. Critica doare, pentru că atinge un loc fragil, acolo unde controlul se confundă cu valoarea de sine.
Și undeva, în adânc, trăiește mereu o teamă tăcută: că, dacă va lăsa lucrurile să curgă, totul se va prăbuși.

Așa ajunge să se apere prin rigiditate — o formă de rezistență născută din dorința de siguranță.
Flexibilitatea nu înseamnă slăbiciune.
Înseamnă să ai încredere că te poți adapta, că viața curge și că tu poți rămâne în siguranță chiar și atunci când nu știi exact ce urmează.
✨ Uneori, primul pas spre libertate este să observi unde ții totul prea strâns.

15/10/2025

ÎNTR-O CEARTĂ SE VĂD DURERILE COPILARIEI SI TIPOLOGIILE COMPORTAMENT

Atunci când doi oameni se ceartă, de cele mai multe ori nu se confruntă doar pentru ceea ce se întâmplă acum.
În spatele cuvintelor, al tonului sau al tăcerii, se reactivează emoții mult mai vechi — emoții care provin din copilărie.

Fiecare dintre noi poartă în sine amprenta primelor experiențe de relaționare: modul în care am fost ascultați, înțeleși, validați sau ignorați.
În copilărie, am învățat cm să supraviețuim emoțional în fața durerii, respingerii sau tensiunii. Aceste mecanisme devin, fără să ne dăm seama, tipare de comportament care se reactivează mai târziu în relațiile de adult.

Iată cateva tipare născute din durere
Tiparul luptei (atacul verbal sau defensivitatea)
Apare la cei care au crescut într-un mediu critic sau instabil, unde era nevoie să se apere constant pentru a fi auziți. Într-o ceartă, acești oameni simt instinctiv că trebuie „să se apere”, chiar dacă nu sunt în pericol real.

Tiparul fugii (evitarea conflictului)
Persoanele care au trăit tensiune sau agresivitate în familie au învățat că cel mai sigur mod de a se proteja este retragerea. În fața unei discuții tensionate, se închid, schimbă subiectul sau se îndepărtează emoțional.

Tiparul înghețului (blocajul emoțional)
Unii oameni îngheață în fața conflictului: nu mai pot vorbi, nu mai pot simți, nu știu ce să facă. Acest tipar apare adesea la cei care au crescut într-un climat imprevizibil, unde reacțiile părinților erau greu de anticipat.

Tiparul împăcării forțate (pleaser-ul)
Alții caută imediat armonia, chiar cu prețul propriei autenticități. Au învățat că iubirea și siguranța apar doar atunci când sunt „cuminți” și nu deranjează. Într-o ceartă, cedează repede, doar ca tensiunea să dispară.

O ceartă poate deveni o poartă către înțelegere,
dacă avem curajul să privim dincolo de cuvinte și să vedem rănile care cer atenție, nu pedeapsă.
În terapie, lucrăm adesea cu aceste tipare pentru a aduce conștientizare si vindecare acolo unde s-au format.

14/10/2025

Anunț de concediu‼️

În perioada 18.10.2025 – 27.10.2025 voi fi în concediu.
În acest timp îmi voi lua o pauză de la activitatea profesională, așa că nu voi răspunde la mesaje sau apeluri telefonice.

Pentru întrebări, programări sau reprogramări, vă rog să mă contactați până la data de 17.10.2025 sau începând cu data de 27.10.2025.

Vă mulțumesc pentru înțelegere și pentru grija de a planifica din timp.
Ne reauzim cu bine după această perioadă! 🌿

09/10/2025

Cum îmi dau seama dacă e timpul să plec sau să rămân?

Indiferent despre ce parte a vieții tale este vorba — o relație, un job, o prietenie, o afacere sau chiar un proces de terapie — la un moment dat apare acea întrebare care nu te mai lasă în pace:
„Să mai rămân sau e timpul să plec?”

Nu e o întrebare ușoară. Pentru că între inimă și rațiune se duce adesea o luptă tăcută.
Creierul nostru caută stabilitate — el vrea să mențină ceea ce cunoaște, chiar și atunci când nu mai e bine.
În același timp, speranța ne ține acolo: speranța că lucrurile se vor schimba, că celălalt va înțelege, că va deveni din nou ca la început, că poate, cu puțin efort, se va repara ceva.

Dar uneori, speranța prelungită ne costă ani din viață.
Ani pe care i-am putea trăi altfel — cu sens, cu bucurie, cu respirație ușoară.

Poate te întrebi cm poți afla răspunsul?!
Începând să-ți pui câteva întrebări simple, dar esențiale:

Investesc mai mult decât primesc?
(nu doar material, ci emoțional, energetic, în timp și atenție)

Cum mă simt cu adevărat aici?
Împlinit? Neutru? Sau golit de energie, tensionat, epuizat?
Corpul e un barometru sincer — el știe înaintea minții când ceva nu mai e bine.

Dacă viața mea ar rămâne exact așa cm e acum, cm ar arăta peste 5 ani?
Te vezi mai aproape de ceea ce îți dorești sau tot în același loc, cu aceleași frustrări și aceleași scuze?

Ceea ce fac acum mă duce acolo unde vreau să ajung?
Sau doar mă ține ocupat, prins între frică și speranță?

Uneori rămânem pentru că ne e teamă.
Teamă de necunoscut. Teamă să nu greșim. Teamă să nu pierdem ceea ce am construit.
Dar adevărul este că uneori pierdem mai mult rămânând acolo unde nu mai e viață.

Să pleci nu înseamnă să abandonezi.
Să pleci poate însemna să te alegi pe tine.Să recunoști că ai crescut, că nu te mai regăsești acolo și că e timpul să mergi mai departe.

🌸 Poate e timpul să rămâi și să reconstruiești.
Poate e timpul să pleci și să renaști.
Dar, în orice caz, e timpul să te asculți!

08/10/2025

Când nu ai chef să ieși, e tocmai momentul să o faci‼️

Sunt zile în care oboseala pare să se așeze peste tot — peste trup, peste gânduri, peste dorința de a fi printre oameni. În astfel de momente, tentația de a rămâne în casă e mare. Pare mai simplu să te retragi, să te ascunzi puțin de lume, să te aduni. Dar dacă te uiți mai atent, uneori tocmai retragerea prelungită te face să te simți și mai gol pe dinăuntru.

Cu cât stai mai mult în casă, cu atât devine mai greu să ieși. Cu cât eviți contactul cu oamenii, cu atât dialogul interior devine mai gălăgios, mai critic, mai obositor. În lipsa interacțiunii, mintea începe să se rotească în cercuri, să repete aceleași gânduri, aceleași îngrijorări. Și dintr-odată, simplul gest de a ieși afară pare o sarcină uriașă.

Dar adevărul e că nu trebuie să aștepți să te simți bine ca să ieși.
Ieși ca să te simți bine.

Uneori e suficient să-ți pui o haină comodă, să-ți lași pașii să te poarte câteva străzi mai departe, să respiri aerul rece de dimineață sau mirosul de frunze, de oameni, de viață. Alteori, o conversație simplă — cu un prieten, un vecin, un străin — te scoate din propriul labirint de gânduri.

Contactul cu lumea nu e doar un gest social. E un act de reglare emoțională.
Când ieși, când vezi fețe, când schimbi priviri sau zâmbete, sistemul tău nervos primește un mesaj clar: nu ești singur, ești viu, ești parte din lume.

Așa că data viitoare când simți că n-ai chef de nimic, încearcă totuși să ieși puțin. Nu pentru că „trebuie”, ci pentru că acolo, afară, te așteaptă ceva din tine pe care l-ai pierdut între pereții casei.

07/10/2025

🔥 Agresivitatea – o energie a vieții care cere să fie recunoscută

Agresivitatea nu este doar o expresie a furiei, ci o energie vitală.
Când este recunoscută și integrată, ea devine forță de afirmare, curaj, vitalitate și prezență autentică.

Când este negată sau reprimată, aceeași energie se poate transforma în sa**sm, sarcasm, rigiditate sau nevoia de control.
Atunci, ceea ce ar putea susține viața ajunge să o limiteze.

În psihoterapie, agresivitatea este privită cu curiozitate, nu cu teamă.
Este o mișcare a sufletului care ne arată unde ne simțim amenințați, neauziți sau neputincioși.
Prin procesul terapeutic, învățăm să o privim, să o simțim și să o transformăm.

Terapia poate sprijini persoana să:
🌿 pună în cuvinte emoțiile care se ascund în spatele impulsurilor agresive;
🌿 observe unde în corp se simte această energie;
🌿 distingă între un zâmbet autentic și un mecanism de apărare;
🌿 găsească forme sănătoase de expresie — prin mișcare, artă, confruntare sinceră sau creație.

Agresivitatea integrată nu rănește.
Ea protejează, delimitează și dă viață.

Psychotherapie Amalia Ghita Vienna

03/12/2025

26/11/2025

19/11/2025

07/11/2025

06/11/2025

04/11/2025

29/10/2025

15/10/2025

14/10/2025

09/10/2025

08/10/2025

07/10/2025

Adresse

Telefon

Webseite

Benachrichtigungen

Verknüpfungen

Teilen

Kategorie