Dr. med. Traian Rusu

18/03/2026

Dragilor 🤗 (atât cei de pe lista de participanți cât și cei care s-au arătat interesați si doreau să confirme),

Vă scriem, Consuela și cu mine, cu un gând sincer și responsabil în legătură cu retreatul nostru din Japonia, programat inițial între 10–24 mai. În contextul situației geopolitice actuale, al creșterii semnificative a costurilor biletelor de avion (la un maxim istoric, din păcate ☹️) și al rutelor de zbor spre Japonia, devenite tot mai neobișnuite, dar mai ales al unei stări generale de angoasă, îngrijorare și nesiguranță pe care o resimțim cu toții, am decis să amânăm acest retreat.

Este un tip de experiență care cere prezență, liniște interioară și deschidere sufletească — iar în acest moment simțim că nu sunt cele mai potrivite condiții pentru a o trăi așa cm ne-am dori cu adevărat. De altfel, atât cei înscriși deja pe listă (câțiva cu avansuri sau chiar sume integrale achitate), cât și cei interesați ne-au împărtășit în mod repetat preocupări și anxietăți similare.

Ne dorim, noi cei care ne ocupăm de conținut și organizare, să păstrăm integritatea și calitatea acestui eveniment special, de nișă, adresat doar unui anume tip de public. Așa că am ales, după lungi dezbateri (uneori nocturne 🤷🏻‍♂️), să îl reprogramăm pentru începutul lunii octombrie, cel mai probabil începând cu data de 4. Vom reveni în curând cu datele exacte.

Structura și conținutul retreatului rămân, pentru moment, neschimbate. Vă vom ține la curent cu toate detaliile pe parcurs.

Mulțumiri speciale celor din grup. Ne bucurăm că ne-ați ales. Vă mulțumim mult pentru încredere și feedback și acum vă solicităm doar puțină răbdare — contează mult pentru noi. Celor interesați sperăm să le păstrăm interesul viu, astfel încât să confirme pentru octombrie, când aparent condițiile (financiare, sufletești etc.) vor fi mai propice.

Pe octombrie 🍁.

12/03/2026

Există încă, chiar și in această epocă postmodernă si postindustrială pe care o trăim, o rană ascunsă care însoțește suferința pacienților din cabinetul de psihiatrie: stigmatizarea. Lumea etichetează mult prea des si nonșalant, aruncă cu vorbe contondente care ii împovărează suplimentar pe cei care vizitează un cabinet de psihiatrie: „nebuni”. Acest cuvânt greu poartă cu el frici si prejudecăți vechi de secole. “Nebunii” trăiesc in majoritatea lor intr-un climat de respingere si neînțelegere.

Realitatea dintr-un cabinet de psihiatrie si psihoterapie este însă cu totul alta. În practica mea zilnică, poate mai puțin de zece la sută dintre pacienți suferă de ceea ce, în limbaj comun, e numit „nebunie”, iar în termeni de specialitate s-ar numi tulburare psihotică. Marea majoritate a celor pe care-i consult sunt oameni obișnuiți – oameni ca noi toți: oameni care muncesc, iubesc, cresc copii, construiesc case… oameni care încearcă să-și ducă viața înainte. Ei vin la psihiatrie nu pentru că sunt „nebuni”, ci pentru că suferă.

Cei mai mulți dintre pacienții mei se luptă cu depresii care le răpesc energia, bucuria și sensul zilelor. Foarte mulți alții trăiesc cu anxietăți de tot felul care le transformă viața într-o stare continuă de alarmă, până la epuizare. Văd oameni foarte obosiți, “arși” din punct de vedere psihologic. Îmi trec pragul oameni (din păcate, destul de mulți…) marcați de traume felurite, purtând cu ei amintiri îngrozitoare pe care nu le pot gestiona sau integra singuri. Întâlnesc persoane cu tulburări de personalitate si comportament, care se zbat între emoții intense, deseori devoratoare, și relații dificile. Nu in ultimul rând am de-a face, in mod regretabil, cu un important contingent de pacienți care au dezvoltat dependențe grave, încercând să-și amorțească durerea sufletească prin alcool, medicamente sau alte substanțe mai mult sau mai puțin legale.

Din exterior, in cartierele in care acești oameni locuiesc, toate aceste suferințe sunt adesea invizibile. Iar când sunt vizibile, reflexele cel mai la îndemână par a fi judecata si etichetarea. Pacienții psihiatrici sunt adesea arătați cu degetul, priviți cu suspiciune sau cu superioritate. Chiar și în societățile occidentale prospere și la medie mai educate, stigmatul bolii psihice persistă – uneori mai puternic în mediile rurale, unde “diferența” este observată și comentată mai repede.

Pentru pacient, această judecată poate fi aproape la fel de dureroasă ca boala însăși. Mulți ajung în cabinet nu doar cu simptomele lor, ci și cu rușine, vinovăție, teamă de a fi descoperiți, etichetați, ocoliți, respinși. Unii își ascund tratamentul chiar și de cei apropiați. Pentru mulți dintre pacienții mei diagnosticul este un secret rușinos.

Am învățat in toți acești ani ca rolul meu este si acela de a face psihoeducatie, de a împrăștia informații corecte, singurele care pot combate eficient stigmatizarea. Psihiatria nu este decât in mică parte despre „nebunie”, ea este in primul rând despre suferința sufletească si morală în toate formele ei. Problemele psihiatrice sau psihologice nu sunt un defect de caracter. Ele ar trebui degrevate complet de rușine si vinovăție.

Știu, lumea in care boala psihică nu este asociată cu stigmatizare socială e o lume ideală. Eu am ajuns să știu că in spatele fiecărui diagnostic există un om cu povestea lui de viață, cu vulnerabilitățile lui. Iar semenii vor învăța cândva si ei să-i privească pe bolnavii psihici cu mai putină judecată si mai multa empatie - cel mai târziu in clipa in care o tulburare din spectrul psihiatric (tulburări perfide care nu menajează pe absolut nimeni) va atinge un membru al familiei, un prieten… Când cât mai mulți dintre noi vom înțelege ca durerea psihică este la fel de serioasă ca cea somatică, va începe adevărata vindecare – nu doar pentru un pacient sau altul, ci pentru lumea întreagă.

11/03/2026

Niciodată n-a fost vorba că nu îmi pasă. Sunt genul căruia i-a păsat, uneori prea mult. Nu este vorba nici de faptul c-aş fi leneș. Am muncit foarte mult la viața mea, de la 18 ani încoace, cu mintea și cu sufletul, e adevărat, mult mai puțin cu mâinile. Azi nu suport să aud vorba asta: „ei, dacă te-ai strădui mai mult, dacă ai vrea cu adevărat, ai reuși”.

Aș reuși să fiu mai organizat… mai “eficient”. Pentru mine, ca pentru multe persoane cu diferite forme de ADHD la vârsta adultă, relația cu timpul este una fluctuantă, convulsivantă, enervantă la maxim. Ca să nu o numesc o luptă (zgomotoasă sau tăcută, dar în orice caz zilnică).

Seara mă bag în pat cu cele mai bune intenții pentru a doua zi. De mâine îmi voi organiza viața altfel: voi începe să muncesc mai devreme, îmi voi termina consultațiile la timp, voi găsi chiar și un moment doar pentru mine. Din nefericire însă, ziua are ritmul ei, pe care eu nu reușesc să dansez, controlul asupra activităților mele începe să-mi alunece printre degete (uneori deja de la primele ore ale dimineții - mă rog, ale dimineții mele, pentru că rareori reușesc să mă trezesc înainte de ora 8…). Spre după-amiază, sarcinile mi se adună, atenția mi se rupe în zeci de direcții, iar lucrurile importante se amestecă subtil cu cele urgente.

Tot ce îmi displace, sarcini grețoase care țin de birocrație și hârțogărie, reușesc cumva să amân până în buza ultimului moment (a se citi “prăpastiei”). Nu pentru că nu aș ști că task-urile administrative sunt importante. Ci pentru că simplul gest de începe mi se pare deseori imposibil, inimaginabil. Încet, de dinăuntru, din străfundurile stomacului, apare un disconfort asemănător cu o foame, cu o sete inexplicabilă. O cunosc, e frica, veche, surdă și știrbă. Uneori vine sora ei încă și mai zăludă, panica.

Și, brusc, mă văd nevoit să intru într-un episod de hyperfocus. Nu mai simt foame, îmi pot păcăli chiar și oboseala, de fapt nu mai simt nimic; doar gândesc lucid ca un brici de oțel: sarcina aceea trebuie terminată. O termin. Și știu că voi plăti pentru această stare de concentrare extremă: cu epuizare, cu ceața mentală de după, cu sentimentul că am alergat un maraton pentru care nu am fost bine pregătit.

Sau problema cu întârziatul. Sau momentul în care îmi dau seama prea târziu că două lucruri sunt programate în același timp. Și atunci apare rușinea. Rușinea de a inventa o scuză, când de fapt adevărul este mult mai simplu și mai dureros: pur și simplu am o problemă cu noțiunea timpului. Calendarul se modifică din nou. Și din nou. Și din nou. Plus că, dincolo de toate aceste frustrări, îmi rămâne în minte aceeași întrebare fără răspuns: de ce nu găsesc aproape niciodată timp pentru lucrurile care îmi plac cu adevărat?

Pentru mulți adulți cu ADHD, o parte dintre ei fiindu-mi pacienți, aceasta este realitatea zilnică, invizibilă pentru ceilalți. Dar există și un aspect pe care îmi doresc să-l scriu aici: îmi place să cred, chiar cred, că toate
dificultățile descrise mai sus nu sunt defecte de caracter; ele țin de modul aparte în care funcționează creierul persoanelor neurodivergente.

Vestea bună este că există strategii și intervenții validate științific care pot ajuta: metode de organizare adaptate ADHD-ului, exerciții pentru antrenarea funcțiilor executive, psihoterapie, coaching și deseori tratament medicamentos.

Dacă vindecarea este sau nu realizabilă, asta e o dezbatere pe care nu doresc să o încep aici. Știu însă foarte clar că ameliorarea calității vieții este posibilă și nu ține deloc de destin, soartă, noroc sau magie. Este un proces deloc ușor, pe care ți-l asumi sau nu.

La capătul lui am putea găsi timpul necesar pentru lucrurile care ne fac cu adevărat plăcere.

photo courtesy to NICABM

07/03/2026

02/03/2026

Ich habe gerade 1.000 Follower erreicht! Vielen Dank für die anhaltende Unterstützung und für die positiven Rückmeldungen. Ohne das Interesse von jedem Einzelnen von Euch wäre das nie möglich gewesen. 🙏🤗🙋🏻‍♂️🇩🇪

Vă mulțumesc din suflet pentru interes, susținere și încredere și pentru că sunteți aici în număr din ce în ce mai mare. 1.000 de urmăritori – fiecare dintre voi contează pentru mine! 🙏✨🇷🇴

1000 fois merci 🤍.
Votre présence ici signifie beaucoup pour moi.
Heureux de continuer ce chemin avec vous 🇧🇪/🇫🇷.

27/02/2026

https://en.wikipedia.org/wiki/Nozawaonsen

May 10th - 24th„Embodied Journey“, psychosomatic retreat. Scientific and experiential. Psychotherapy, somatic practices, wellness and cultural immersion.
Consuela Haralambie

DM me for any kind of details.
Few spots still available.

18/02/2026

10-24 May 2026, the best psychosomatic experience of your life.
Come to Japan with us.
DM for any details.
Early bird 10% until March 10th.
Limited spots.
🎎





Consuela Haralambie

01/11/2025

„Se întâmplă uneori ca iubirea și dorința să o ia pe căi diferite”.
Esther Perel