12/23/2025
Într-o zi de 22 decembrie s-a stins poetul–simbol al anilor 50. În poezia românească actuală, poetul sucevean Nicolae Labiș rămâne un vis întrerupt, un ‘’albatros ucis’’ la numai 21 de ani abia împliniți…
‘’Copiii cresc și unii se despart/ De cei ce le-au dat viață prin iubire./ Plecările din tine-n alte lumi / Să nu le iei nicicând ca despărțire!" (Nicolae Labiș)
În urma unui așa-zis accident de tramvai, pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
Reputația lui Nicolae Labiș a crescut după moarte, fiind perceput ca simbolul unei noi generații, numită „generația Labiș” (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Aurel Covaci, Alexandru Andrițoiu, Alexandru Căprariu, Ion Gheorghe ș.a.). A fost numit de criticul Eugen Simion ‘’buzduganul unei generații’’.
🕊Veșnica sa pomenire, din neam în neam!🕊
💎Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Sta nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cânta-un surd prohod
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Muriră fără lupta sclipind acum bogat,
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultimă oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.
(Albatrosul ucis - de Nicolae Labiş)
💎 TESTAMENTUL LUI NICOLAE LABIȘ
Eu am murit absurd și fără acte
Sub un tramvai condus de-un om sărman,
Nenorocirea liniei exacte
Mi-a fost fatalul nimb shakespearian.
O linie exactă și rigidă,
Oricât încerci cu ea să te înveți,
Oricât ea însăși vrea să se deschidă,
Nu-i naște, ci-i omoară pe poeți.
Nu mă așteaptă iadul și nici raiul,
Rămân aici, cu-ai mei, ca un drapel,
Pe mine nu m-a omorât tramvaiul,
Ci linia ridigă de sub el.
Probabil că și azi aș da un nume
Acelor stări pe care le-aș iubi
Și aș mai exista și azi pe lume,
Dacă aveam un pol pentru-un taxi.
Așa e însă destinat să fie,
Să nu mă mai zdrobească-n trapuri cai,
Ci să mă sting, cu tot cu poezie,
Pe linie, pe-aceea de tramvai.
Și-a fost nenorocirea și mai mare
Decât dac-aș fi fost și mut, și orb,
Am suferit cumplita condamnare
Să se despartă capul meu de corp.
Mai am puterea să vă spun cuvinte
Și să vă rog să le notați încet,
Să nu lăsați de-aicea înainte
Pe niciun fel de linii pe poet.
Tramvaiele pot liniștit să treacă,
Eu le salut mortal și ștrengăresc,
Și le-nțeleg estetica săracă,
Dar liniile lor nu le iubesc.
Rețineți doar atât din multe toate,
De mai voiți s-aveți poeți de foc,
Tramvaiele sunt foarte căutate,
Dar dați poeților o libertate:
De-a nu fi robii liniei deloc.
Adrian Paunescu, 2/3 ianuarie 1987 (apărută în volumul "Într-adevăr", 1988)
Să ne cunoaștem valorile!✨Poetul sucevean Nicolae Labiș (2 dec 1935, Mălini - 22 dec 1956, București) a lăsat în urma sa o operă de o valoare incontestabilă, în ciuda vârstei fragede, a dizgrației în care căzuse după instaurarea comunismului și a dispariției sale subite, la câteva zile după împlinirea vârstei de 21 de ani. ‘’Accidentul’’ de tramvai în care a fost implicat e înconjurat de o nebuloasă. A publicat un singur volum de poezie -intitulat Lupta cu inerția-, ca și marele Eminescu, dar valoarea acestei comori literare este incomensurabilă. Valiza cu manuscrisele (poezii, piese de teatru, scrisori, însemnări) la care lucra a dispărut fără urmă. El a precedat generația șaizecistă: Nichita Stănescu, Nicolae Beniuc, Ana Blandiana, Adrian Păunescu. Criticul Eugen Simion l-a numit “Buzduganul unei generații’’. A scris și o carte pentru copii, publicată postum, intitulată Păcălici și Tândăleț (1962), sub îngrijirea surorii sale, profesoara Margareta Labiș, care și-a dedicat viața neuitării poetului de geniu ce ne-a lăsat poeme alegorice precum Albatrosul ucis sau Pasărea cu clonț de rubin - acesta din urmă fiind dictat pe patul de spital, înainte să se înalțe către eternitate.
💎Am selecționat mai jos trei din capodoperele sale. Voi ce sugestii aveți? Citiți, descoperiți, căci așa vă îmbogățiți, prin cunoaștere!
🦋De 16 ani, la Școala Junimea din Montréal descoperim împreună autori și opere inspirante, alături de cursurile de șah, arte plastice, matematică, științe, franceză, engleză, geometrie, mate perfo (care se predau în franceză și engleză, confi programei din Québec). Oferim cursuri în prezență și online pentru 4-18 ani (preșcolari, nivel primar și secondaire/liceu). NOU în acest an: cursul de Artă dramatică în limba română. Orar și înscrieri online pe site: www.JunimeaRomana.com
💎Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
Primele iubiri - de Nicolae Labiș (fragment)
💎Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit,
Cei doi pumni omenești lacomi să-mplânte în soare,
Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea:
Cum de-a-nchegat după-atâtea puzderii de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!
Zbor, zbor cu anii mei tineri,
Zbor ca un șoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pământului,
Aripa mea se izbește mereu de zăbrelele nemărginirii
Și parcă-i un veac de când zbor.
(…)
Când se născuse poetul ochii-i văzuseră munții înalți,
Cerul înalt și frumos.
Veșnic îl cheamă de-atunci și îl tulbură
Dorul de ceea ce-i nou și desăvârșit.
Veșnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,
Palmele-i calde învie frunzare și inimi
Ca să le lase din nou pradă morții, plecând mai departe
Mereu, mereu cântând.
(…)
Strigătul prelung al străbunilor mei,
Toți ce murind mai aveau încă multe de spus.
Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,
Zbuciumul meu ascunzându-l sub zâmbetul roșu al gurii,
Pecetluind întrebarea
Sub limpezimea de floare a ochilor mei.
Viața e tot ce iubesc, tot ce cânt,
Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.
Viața - smintită-nfrățire cu vraja-nserării și-a zorilor
Viața - năvalnică grindină-a luptelor,
Viața - dragostea omului... dragostea..
Hei, aș dori să iubesc o femeie și eu.
Ea în mine există de mult și-o aștept.
Are un suflet ca aerul, mângâindu-mi vâslirea aripei,
Are un sânge ca viforul, sângele meu biciuindu-l,
Are o minte ca soarele, lângă a mea ca să ardă,
Trup mlădiu, sâni pietroși, statuie antică vie.
Până azi n-am iubit,
Deși somnul m-a prins uneori cu tâmpla în poala frumoaselor.
Eu, fiul și flacăra munților,
Îndoitu-mi-am fruntea și-n iarba câmpiilor ude,
Primit-am sărutul frunzarelor veștede
În așteptarea sărutului focului sfânt renăscător.
(…)
Eu nu cunosc iubirea de mine -
Cunosc iubirea de adevăr.
Pe mine tinzând să m-adăp, să mă sui,
Tind să înalț adevărul în mine.
De pe cer, din pământ, mă țintesc nențeleși,
Pretutindeni, doi ochi de nimic:
Începutul…
Sfârșitul…
(…)
Pentru că-s om…
Om care astfel pășește pe glie:
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frânge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte,
Cade,
Frânge căderea prin pas,
Pleacă făptura-nainte..
Miezul pământului trage spre dânsul
Trupul și creierul meu.
Numai cu sufletul meu, poate mai mult decât altele,
Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,
O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri
(…)
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt.
Stau în poiana albastră printre mesteceni de aur..
Luna răsare în spatele piscului înalt și subțire…
Vântul îmi spune c-odată ciobanul suise în vârf
Și îmbătat de-nălțime, singur crezând că-i un munte,
Pasul și-a-ntins pe alt munte să-l puie..
Astăzi, sub râpă, în tidva lui albă
Viespile bozăie-n faguri uscați, de cenușă.
Luna pălește, eu mă-nfior..
- Cum îs oamenii!…
Seara aceasta pornesc într-un nou și sălbatic avânt..
Zboruri confuze în urmă rămân..
Nu înțeleg încotro prin furtună se-ndreaptă corabia -
Are vreun rost să-nțeleg cm pe punte aleargă matrozii?
Nu înțeleg către ce nesfârșiri universul grăbește -
Are vreun rost să-nțeleg cm se-nvârte pământul prin el
Și spre ce năzuiesc în viață stăpânii mărunți ai pământului,
Uriași doar prin nemărginita îndrăzneală de-a fi?
Are!.
Veacuri de veacuri aceasta făcu omenirea.
Supse din lut pentru creier al sângelui must.
Prefăcându-l, prin „el“, în gândire -
Lunga istorie-a trudei înaltelor frunți.
Astăzi când omul ucide-amăgirile -
Noul efort al gândirii începe.
(…)
Fiece gând care azi îndrăznește
Este-o fărâmă din gândul cel mare de mâine
Ce va supune Întregul!
Seara aceasta pornesc într-un ultim avânt
Cu nădejdile-mi toate.
Totuși e trist că mi-i zborul finit,
Că viața îmi dă prea puțin,
Că atunci când cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:
- Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfârșirea
Cum de-a-nchegat după atâtea milioane de ani
Între arsurile tâmplelor mele pornirea
Și strigătul celui căzut!
Cântec de început - de Nicolae Labiș (fragmente)
💎Capodopera liricii lui Labiș o reprezintă poemul Moartea căprioarei, cu o mare încărcătură alegorică și de de dramatism. Reprezintă o metaforă a sfârșitului copilăriei, moartea căprioarei simbolizând pierderea naivității și a inocenței, începutul adaptării forțate la realitatea socială ce nu ține cont de idealiști care strigă adevărul în față, care influențează pe cei din jur cu o atitudine curajoasă și liberă.
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.
Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.
Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cm aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cm doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.
Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.
Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!
(Moartea căprioarei - de Nicolae Labiș)
fans
