01/12/2025
"Pe vremea bunicilor mei, când se auzea în sat că-i vreun vecin căzut la pat (deh, vorba umbla repede, era suficient să strige cocoșul pe gard ca să nădușească zările de atâta sperietură) bunica își sufleca mânecile, framânta, iute, pâinea, pregătea focul și înghesuia oalele pe plită. Înainte să zvânte pumnul de leuștean între pulpele șorțului și să-l arunce în oala cu ciorbă, rupea două-trei frunze de nuc, scutura urmele de făină dintre crăpăturile pâinii, umplea coșul și nu i se opreau picioarele decât în dreptul patului celui suferind.
Nu întreba unde-i durerea, nici dacă se topește sufletul în suferință, că la astea le ține socoteala Dumnezeu, de noi ține nădejdea, se închina în dreptul icoanei, rasuflând a speranță ș-apoi o auzeam:
- Scoală, fa… Leano, Ilinco, Florico, Lilo...., scoală, că-ț adusăi zama, caldă! Hai, fa, că n-avem timp dă stat, că mâine suntem dă rând la a lu’ Stănișor și poimâine trebuie să culegem și porumbu' din deal, și...! Uite la ea, dădu dă ședere! si râdea de se crăpa varu-n pereți, apoi îi turuia preț de-o strachină cu ciorbă despre ce rațe zdravene îi ieșiseră din ouă și cât e de mândră Zâna lui Costel, a de-o ceru duminica trecuta la tac-su.
Apoi, în seară, trecea un rând de gogoși prin zahăr negru, turna lapte în ulcică și tot pe drum, până la patul suferindei, să prinză putere, că dă la ploaia aia, biata, i s-a tras, amărâta, dă când a căzut căruța în râu, asta-i clar, da' n-o lasă Sfântulița, n-o lasă neam.
Așa m-au crescut bunicii, așa am văzut, așa îmi arăta și mama, îngerul meu, astă lectie am vrut să învat pe pământ, că n-am simțit a fi alta mai bună. Așa am știut să simt că Dumnezeu e mai aproape. Și să-L cuprind cu inima, să-mi treacă de dor (de El. Că, deși-i cu mine, tot cu dorul de El umblu). Cu mila. Cu darul. Așa cm am văzut, cm am fost Învățată.
Trecuse măița cu doi ani peste optzeci de primăveri și, într-o dimineață, odată cu cântecul cocoșului, i-au luat zorile mintea și toata partea dreaptă. Aia cu care făcuse pomană o viață.
Când scoteam checul din cuptor, îl pudram cu zahăr, tăiam felii, mă așezam în dreptul ei și-i puneam în mâna stângă o felie împudrată… o strângea cu putere, ca un copil ce simte pentru prima dată nisipul, apoi își ridica privirea, îmi țintea suferința din ochi și-mi întindea felia:
- Ia și tu!
Mi se spărgea pieptul de lacrimi înăbușite și-mi pocnea sufletul de atâta ploaie de emoții îndumnezeite, de parca aș fi simțit vreun arhanghel în ușa casei sau vreo aripă de sfânt, lovindu-se de frunte-mi. Și ea nu avea minți, ea gândea cu inima!
- E a ta, măița! E chec. E bun, - șopteam eu sugrumată de atâta măruntă iubire...
Ea îl cântărea luuung și cu dărnicia cu care și-a câștigat raiul, îmi dicta:
- Ia, ia, că e bun! Ia și tu!
Azi, se îmbolnăvește satul. Și țara. Dar, stai, eram bolnavi demult! Nu de virus. De nepăsare. De egoism, mândrie, ură, vanitate, orgolii... Suntem goi, cu haine de firmă. Singuri, cu telefoane performante. Triști, dar cu multe inimi "emoticoane". Bolnavi, cu atâta medicină (de toate felurile). Bogați și atât de săraci... În toate.
(...)
La Mulţi Ani, dragă Românie, cu toți oamenii tăi minunați de pretutindeni! ❤️
Text preluat Internet
Foto Sorin Onisor
