04/02/2025
Ne e extrem de greu să ascultăm, ne e mult mai greu să fim ascultați.
Suntem adesea crescuți într-un mediu în care explicațiile mai amănunțite sau dovezile de afecțiune verbală sunt aproape inexistente, motiv pentru care ajungem să considerăm normală comunicarea strictă și la obiect, bazată pe mesaje scurte și funcționale. Într-o astfel de atmosferă, încercările de a detalia, de a deschide o conversație mai amplă ori de a exprima emoții sunt privite ca un efort inutil sau un exces de sensibilitate, făcându-ne să ne retragem și să evităm interacțiunile care ar putea oferi o claritate suplimentară. Nu am fost ascultați de adulții noștri, copilul trebuia să tacă și să îndeplinească un rol care nu îi deranja pe ceilalți. Copilul trebuia să fie cuminte, să nu răspundă înapoi, să nu întrebe, să nu se revolte. Copilul trebuia să facă ceea ce se cere, pentru că ceilalți știu mereu mai bine, fără comentarii, fără explicații.
Deși aparent ne dorim relații și dialoguri mai consistente, observ cât de greu e să facem asta. E foarte greu să aducem în viețile noastre de adult, ceea ce nu am primit în copilărie.
Vorbesc de multe ori cu oameni care nu pot să treacă peste perioada de focalizare a atenției caracteristică unui copil și orice detaliu explicativ care depășește câteva cuvinte bine plasate, îi deconectează de la dialog și de la capacitatea de ascultare. Suntem atât de vulnerabili emoțional și avem atât de neantrenat mușchiul ascultării încât nu ne dăm seama că noi nu știm să fim în conexiuni empatice, pentru că orice urmă de expunere emoțională a potențialelor noastre nesiguranțe, ne sperie. Ne sperie faptul că a permite discuțiilor să meargă mai departe de strictul necesar înseamnă să devenim vulnerabili sau să oferim acces altora la gândurile noastre intime, iar această reținere își are rădăcinile în modul în care am învățat, încă din copilărie, să gestionăm atenția și disponibilitatea emoțională din jur.
Noi nu ne pierdem timpul cu prostii și cu nimicuri.
Noi suntem eficienți.
Noi vrem chestiile să fie spuse scurt și la subiect.
Noi nu vrem ca partenerii de conversație să ne piardă timpul(copiii, partenerii de viață, colegii, prietenii, familia, etc.)
Faptul că avem astfel de reacții nu reprezintă de obicei o alegere conștientă de a păstra conversațiile în zona minimalistă, ci o consecință directă a experiențelor timpurii marcate de neglijență sau de lipsa ascultării atente din partea figurilor parentale.
Când, în copilărie, suntem obișnuiți cu răspunsuri seci, priviri furișe și atitudini grăbite, când suntem obișnuiți să ni se spună că nu știm nimic, că greșim, că adultul știe mai bine, ajungem să internalizăm ideea că sentimentele, întrebările sau curiozitățile noastre sunt fie deranjante, fie neimportante. Când primim mesajul că ceea ce suntem noi și ceea ce avem noi nevoie e mărunt și neimportant, în viața adultă, ne e greu să primim și să oferim explicații sau empatie, percepând empatia ca pe un efort prea mare și detaliile ca pe niște nimicuri care nu merită efortul.
Din păcate, acest mod de a interacționa ne limitează capacitatea de a stabili conexiuni profunde și ne împinge să perpetuăm același ciclu de neascultare și lipsă de înțelegere care ne-a rănit la început.
Putem vindeca asta.
Putem să reînvățăm să ascultăm și să fim ascultați.
Putem începe să lăsăm aceste obiceiuri să se domolească dacă ne dăm voie să ne oprim din ascultarea tumultului de voci critice și să ne acordăm nouă înșine și celorlalți un spațiu mai larg de exprimare, unde tăcerea și ascultarea nu este percepută drept o eroare a procesului de transmitere și recepție a informației, ci drept un moment de respiro și reflecție. În acest fel, învățăm să ne calibrăm răspunsurile și să ne oferim timp să înțelegem, mai degrabă decât să reacționăm precipitat, iar acest nou ritm ne va susține eforturile de a auzi cu adevărat cealaltă persoană.
Este esențial să nu ne fie teamă să verbalizăm gândurile și emoțiile care ne trec prin minte, nici să cerem același lucru de la ceilalți, chiar dacă la început acest pas ne poate părea inconfortabil. Prin cultivarea unei intenții autentice de ascultare și împărtășire, vom descoperi că interacțiunile noastre devin mai profunde, iar sentimentul de apartenență și siguranță interioară va crește, consolidând încrederea în propria voce și în vocea celor din jur.
Ca adulți, putem parcurge invers procesele copilăriei
Când ascultăm, învățăm să fim ascultați.
Când învățăm să primim, învățăm să cerem ❤
Psiholog dr.Sandra O'Connor🙏
