20/07/2025
TREZIREA NU ÎNSEAMNĂ ILUMINARE. TREZIREA ÎNSEAMNĂ CĂ ÎNCEPI, ÎN SFÂRȘIT, SĂ SIMȚI. Șocul nu vine ca să te distrugă. Vine ca să te scoată din amorțire. Să te zguduie suficient de tare încât să nu mai poți închide ochii. Deodată vezi. Nu frumos, nu liniștitor. Vezi mizeria. În suflet, în minte, în tot ceea ce ai ignorat.
Aceasta e trezirea: nu momentul de glorie, ci clipa aceea confuză în care te uiți în jurul tău și nu recunoști viața pe care ai trăit-o. Nu știi unde ai fost. Nu știi ce să faci. Știi doar că nu mai poți continua așa.
Și începi. Uneori stângaci, alteori cu furie. Cureți. Arunci. Plângi. Obosești. Și iar plângi. Pentru că ai crezut că e mai ușor. Pentru că ai sperat că o să doară mai puțin.
Dar e nevoie de haos ca să-ți amintești cm arată ordinea.
Mulți aleg să fugă. Să reamenajeze grădina, să schimbe fațada, să vorbească despre iubire cosmică și vibrații înalte – dar în casă totul rămâne nespus, nevindecat.
Trezirea nu te face special. Trezirea te face responsabil. Iar responsabilitatea asta doare.
Realizarea nu vine cu artificii. Vine când nu mai cauți nimic. Când ai făcut liniște în toate camerele sufletului tău. Când nu mai ai de demonstrat. Nici ție. Nici lumii.
Este momentul în care înțelegi că nu trebuie să fii altceva decât ceea ce ești. Complet. Vulnerabil. Plin de cicatrici. Dar viu.
Realizarea nu este o destinație. Este un mod de a sta în lume. Cu ochii deschiși. Cu inima curată. Fără frică.
Și atunci nu mai fugi. Nu mai repari compulsiv. Nu mai proiectezi viitorul.
Pur și simplu... trăiești. În adevăr. În acceptare. În tine.
