09/02/2026
Fericirea copiilor vine din fericirea părinților
Copilul nu are nevoie să i se spună „sunt fericit”.
El simte starea de bine (sau de rău) a adultului semnificativ ca pe o informație de supraviețuire.
Sistemul lui nervos tânăr este calibrat să citească:
„Este lumea asta sigură pentru mine acum?”
„Sunt eu binevenit așa cm sunt?”
„Pot să mă relaxez sau trebuie să fiu permanent vigilent?”
Când părintele este, în mare parte a timpului, într-o stare de bine interior (nu perfecțiune, nu veselie permanentă, ci o bază de liniște, acceptare de sine și capacitate de a simți plăcere în lucruri mici), copilul primește un semnal nonverbal extrem de puternic:
„Viața merită trăită.”
„Corpul meu poate fi un loc sigur.”
„Plăcerea nu este urmată automat de pedeapsă sau rușine.”
Aceste convingeri tacite se sedimentează mult mai adânc decât orice vorbă de încurajare sau compliment.
De aceea, una dintre cele mai eficiente „intervenții” pe care le putem face pentru copiii noștri nu este neapărat să le citim 100 de cărți de dezvoltare personală sau să-i ducem la 10 activități extracurriculare, ci să lucrăm cu propria noastră stare internă:
să ne permitem să ne odihnim fără vinovăție
să ne reparăm relația cu propriul corp și cu propriile emoții
să învățăm să primim plăcere fără să ne pedepsim apoi inconștient
să ne vindecăm suficient din vechile răni încât să nu-i mai punem pe copii să le poarte mai departe
Nu e vorba de a deveni părinți fericiți non-stop (ceea ce e imposibil și nesănătos).
E vorba de a deveni părinți care, majoritatea timpului, dau dovadă că:
durerea se poate traversa
rușinea se poate metaboliza
bucuria se poate simți fără să vină imediat factura
Asta este moștenirea emoțională cea mai valoroasă pe care o putem lăsa.
Restul – note bune, sport, limbi străine, bani – sunt importante.
Dar nu ajung să umple golul lăsat de un părinte care trăia permanent în supraviețuire, nu în viață.
