20/11/2025
Pornind de la cazul Sabrinei, observ că mulți nu consideră abuz nici bătaia, nici înjurăturile, iar abuzul emoțional nici măcar nu există din perspectiva narcisistului. Pentru astfel de părinți, important este doar ce vede și spune lumea, nu cm se simte copilul în propria viață. Ierarhizarea, frica de a vorbi și obligația de a te supune sunt forme clare de abuz. Copilul trebuie învățat de mic să „măsoare și să taie”, altfel va deveni un adult ușor de manipulat, convins că nu este capabil să ia decizii singur și mereu în așteptarea cuiva care să hotărască în locul lui.
Abuzul asupra copiilor nu se reduce la urmele vizibile lăsate de o palmă sau de o lovitură. Abuzul fizic este doar una dintre formele sale, poate cea mai ușor de identificat, pentru că lasă urme pe piele. Însă abuzul psihologic, cel invizibil, cel care se strecoară în relație zi de zi, este adesea mult mai profund, mai tăcut și mai distructiv. El se manifestă atunci când un copil este forțat să facă ceva ce nu își dorește, când este obligat să mănânce ceea ce îl dezgustă, când îi sunt negate emoțiile, când este tratat ca și cm nevoile sale interne nu ar avea nicio valoare.
Pentru un copil, nevoile emoționale sunt la fel de importante precum hrana și adăpostul. Când acestea îi sunt ignorate, când este criticat, invalidat sau manipulat, rana nu se vede, dar îl modifică pe dinăuntru. O mamă narcisistă îl privește pe copil nu ca pe o ființă separată, cu propria identitate, ci ca pe o prelungire a sinelui ei. Ea nu îl crește ca să-l lase să înflorească, ci ca să se reflecte pe ea însăși mai bine. Copilul devine o oglindă, un instrument, o unealtă pentru propriile ei nevoi emoționale nesatisfăcute.
Într-o astfel de relație, dominația nu arată neapărat ca o forțare explicită. E mult mai subtilă. Poți întreba un adult dacă se simte dominat de mama lui, iar răspunsul să fie un simplu gest din cap, fără cuvinte. În tăcerea aceea se ascunde întreaga dinamică. Adevărata dominație psihologică nu apare atunci când cineva te obligă direct să faci lucruri, ci atunci când îți modelează mintea în așa fel încât nici măcar nu te mai întrebi ce îți dorești tu. Pur și simplu reacționezi, te conformezi, acționezi automat, ghidat de un unic criteriu: să nu o superi pe ea, să o mulțumești, să obții acea validare emoțională de care ai fost dependent toată copilăria.
Asta este esența abuzului narcisic: îți fură vocea interioară. Îți fură capacitatea de a te asculta. Îți fură autonomia psihică.
Copilul crescut de o mamă narcisistă învață să trăiască pentru ceilalți. Învață să anticipeze emoțiile altora, să citească cea mai mică schimbare de ton, să ghicească dorințele mamei înainte ca ea să le rostească. Toate acestea nu din iubire autentică, ci din frică. Frica de critică, de respingere, de tăcerea apăsătoare, de rușine. Și uneori, aceste legături toxice vin mascate sub un „te iubesc” rostit mecanic dimineața, nu pentru a oferi afecțiune, ci pentru a manipula, pentru a obține cooperare, pentru a menține controlul.
Dragostea autentică se vede în grijă, în sprijin, în interes real pentru copil — chiar și atunci când copilul a devenit adult. Înseamnă să-ți pese de viața lui, de sănătatea lui, de munca lui, de eforturile pe care le depune ca să câștige un trai decent. Înseamnă să participi la bunăstarea lui, nu doar să pretinzi, să ceri, să te folosești de el ca să impresionezi lumea din jur. Când o mamă își transformă copilul într-un motiv de laudă, într-un trofeu menit să stârnească invidie, nu este vorba de iubire, ci de exploatare emoțională împachetată frumos, în hârtie strălucitoare, cu fundiță — dar tot exploatare rămâne.
Așa arată o mamă narcisistă: te face să crezi că nu știi nimic, că nu ești suficient, că tot ceea ce ai realizat i se datorează ei. Te încarcă subtil cu o vină permanentă, cu o datorie pe viață. Ajungi să pleci în lume cu un bagaj greu, aproape vizibil în felul în care mergi, o „cocoașă” simbolică a presiunilor psihologice adunate de-a lungul anilor. Uneori crezi chiar tu că este normal, pentru că ai crescut în acest climat emoțional confuz, unde iubirea și controlul se împleteau fără granițe clare.
Dar adevărul este unul simplu și curat: o mamă adevărată își simte copilul. O mamă adevărată nu își abuzează copilul. Ea caută să îi aline viața, nu să i-o îngreuneze. Caută să lase în urma ei un zâmbet cald în sufletul lui, nu o rană deschisă. Zâmbetul acela din copilărie, care ar trebui să rămână viu până târziu, chiar și în anii maturității.
