Life Coach, Consilier pentru Dezvoltare personala

20/11/2025

Pornind de la cazul Sabrinei, observ că mulți nu consideră abuz nici bătaia, nici înjurăturile, iar abuzul emoțional nici măcar nu există din perspectiva narcisistului. Pentru astfel de părinți, important este doar ce vede și spune lumea, nu cm se simte copilul în propria viață. Ierarhizarea, frica de a vorbi și obligația de a te supune sunt forme clare de abuz. Copilul trebuie învățat de mic să „măsoare și să taie”, altfel va deveni un adult ușor de manipulat, convins că nu este capabil să ia decizii singur și mereu în așteptarea cuiva care să hotărască în locul lui.

Abuzul asupra copiilor nu se reduce la urmele vizibile lăsate de o palmă sau de o lovitură. Abuzul fizic este doar una dintre formele sale, poate cea mai ușor de identificat, pentru că lasă urme pe piele. Însă abuzul psihologic, cel invizibil, cel care se strecoară în relație zi de zi, este adesea mult mai profund, mai tăcut și mai distructiv. El se manifestă atunci când un copil este forțat să facă ceva ce nu își dorește, când este obligat să mănânce ceea ce îl dezgustă, când îi sunt negate emoțiile, când este tratat ca și cm nevoile sale interne nu ar avea nicio valoare.

Pentru un copil, nevoile emoționale sunt la fel de importante precum hrana și adăpostul. Când acestea îi sunt ignorate, când este criticat, invalidat sau manipulat, rana nu se vede, dar îl modifică pe dinăuntru. O mamă narcisistă îl privește pe copil nu ca pe o ființă separată, cu propria identitate, ci ca pe o prelungire a sinelui ei. Ea nu îl crește ca să-l lase să înflorească, ci ca să se reflecte pe ea însăși mai bine. Copilul devine o oglindă, un instrument, o unealtă pentru propriile ei nevoi emoționale nesatisfăcute.

Într-o astfel de relație, dominația nu arată neapărat ca o forțare explicită. E mult mai subtilă. Poți întreba un adult dacă se simte dominat de mama lui, iar răspunsul să fie un simplu gest din cap, fără cuvinte. În tăcerea aceea se ascunde întreaga dinamică. Adevărata dominație psihologică nu apare atunci când cineva te obligă direct să faci lucruri, ci atunci când îți modelează mintea în așa fel încât nici măcar nu te mai întrebi ce îți dorești tu. Pur și simplu reacționezi, te conformezi, acționezi automat, ghidat de un unic criteriu: să nu o superi pe ea, să o mulțumești, să obții acea validare emoțională de care ai fost dependent toată copilăria.

Asta este esența abuzului narcisic: îți fură vocea interioară. Îți fură capacitatea de a te asculta. Îți fură autonomia psihică.

Copilul crescut de o mamă narcisistă învață să trăiască pentru ceilalți. Învață să anticipeze emoțiile altora, să citească cea mai mică schimbare de ton, să ghicească dorințele mamei înainte ca ea să le rostească. Toate acestea nu din iubire autentică, ci din frică. Frica de critică, de respingere, de tăcerea apăsătoare, de rușine. Și uneori, aceste legături toxice vin mascate sub un „te iubesc” rostit mecanic dimineața, nu pentru a oferi afecțiune, ci pentru a manipula, pentru a obține cooperare, pentru a menține controlul.

Dragostea autentică se vede în grijă, în sprijin, în interes real pentru copil — chiar și atunci când copilul a devenit adult. Înseamnă să-ți pese de viața lui, de sănătatea lui, de munca lui, de eforturile pe care le depune ca să câștige un trai decent. Înseamnă să participi la bunăstarea lui, nu doar să pretinzi, să ceri, să te folosești de el ca să impresionezi lumea din jur. Când o mamă își transformă copilul într-un motiv de laudă, într-un trofeu menit să stârnească invidie, nu este vorba de iubire, ci de exploatare emoțională împachetată frumos, în hârtie strălucitoare, cu fundiță — dar tot exploatare rămâne.

Așa arată o mamă narcisistă: te face să crezi că nu știi nimic, că nu ești suficient, că tot ceea ce ai realizat i se datorează ei. Te încarcă subtil cu o vină permanentă, cu o datorie pe viață. Ajungi să pleci în lume cu un bagaj greu, aproape vizibil în felul în care mergi, o „cocoașă” simbolică a presiunilor psihologice adunate de-a lungul anilor. Uneori crezi chiar tu că este normal, pentru că ai crescut în acest climat emoțional confuz, unde iubirea și controlul se împleteau fără granițe clare.

Dar adevărul este unul simplu și curat: o mamă adevărată își simte copilul. O mamă adevărată nu își abuzează copilul. Ea caută să îi aline viața, nu să i-o îngreuneze. Caută să lase în urma ei un zâmbet cald în sufletul lui, nu o rană deschisă. Zâmbetul acela din copilărie, care ar trebui să rămână viu până târziu, chiar și în anii maturității.

15/11/2025

1. Când ea a început să-și schimbe rutina — trezitul devreme, terapia, învățarea — a intrat într-un proces de autoreglare și creștere. El a rămas în tiparele vechi. Nu era vina nimănui, dar ritmurile lor psihologice nu mai erau sincronizate.

2. În cuplu, evoluția unuia evidențiază stagnarea celuilalt. Diferența de ritm devine diferență de viziune: unul caută dezvoltare, celălalt confortul familiar. Iar acolo unde nu se mai întâlnesc perspectivele, legătura începe să se slăbească.

3. Distanța reală apare tăcut: răspunsuri automate, atenție fragmentată, lipsă de prezență. Nevoile psihologice de sprijin, validare și curiozitate reciprocă nu mai sunt împlinite, iar corpul semnalizează retragerea.

4. Tăcerea nu înseamnă acceptare, ci renunțarea la efortul de a fi înțeles. Odată ce dispare mirarea și dorința, începe deconectarea interioară — întâi de sine, apoi de celălalt.

5. Adevărul matur este simplu: nimeni nu e obligat să se schimbe, dar nici celălalt să rămână. Relațiile durează cât timp există mișcare comună. Când dezvoltarea se oprește, iubirea se transformă în rutină, iar identitatea începe să se stingă.

Nu plecarea e trădarea. Trădarea e rămânerea acolo unde ai încetat să evoluezi.

10/11/2025

Într-o familie sănătoasă, părinții își ajută copiii până la sfârșitul vieții. Într-o familie bolnavă, însă, copiii ajung să-și crească părinții, emoțional sau chiar material.

În familiile bolnave, copiii se cresc cu apă, paie și bătaie. Cresc unii pe alții, în lipsă de iubire, de siguranță, de blândețe. Apoi, la bătrânețe, părinții cer „recunoștință” — să nu le lipsească nimic, pentru că „au făcut copii”.

Copiii chinuiți sunt considerați „buni”. Dar ei nu sunt buni — sunt răniți. Sunt copiii care au mers ani de zile la școală cu aceleași haine, fără pachețel, fără zâmbet. Copiii care au învățat că nu merită, că trebuie să se zbată ca să fie văzuți, ca să fie iubiți.

Așa ajung să-și mulțumească părinții toată viața, sperând, undeva în adâncul lor, că poate vor primi în sfârșit dragostea pe care n-au avut-o niciodată. Dar nu sunt copii „buni” — sunt adulți pierduți, depresivi, obosiți, cu sufletele sfâșiate. Oameni care confundă iubirea cu datoria, grija cu supunerea, și sacrificiul cu afecțiunea.

Sunt oameni care nu știu ce înseamnă o zi de naștere, un Crăciun adevărat, o familie în care să te simți în siguranță. Ei nu trăiesc — doar supraviețuiesc. Așa au fost învățați din copilărie: că supraviețuirea e singura formă de viață posibilă.

Iar părinții lor, „minunații părinți”, continuă să le controleze existența și la maturitate. Le sabotează relațiile, le induc vinovăție, îi țin în nesiguranță — pentru că doar pe un teren instabil pot fi exploatați în continuare.

Copiii aceștia nu sunt „buni”. Sunt doar niște suflete rănite care încearcă, uneori toată viața, să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, iubirea.

Copiii aceștia nu sunt buni. Ei nu fac nimic din plăcere, ci din teamă. Nu știu cm e să faci un gest din iubire pură, ci doar din nevoia de a nu fi respinși.
Ei se plâng partenerilor, rudelor, prietenilor că au fost chinuiți, că au dus greul, că au fost nedreptățiți. Și e adevărat — dar ceea ce nu știu este că încă trăiesc acolo, în acea copilărie.

Când dăruiesc, o fac din emoție, nu din libertate. Iar după aceea le pare rău — pentru că se simt folosiți, neapreciați, goi. Nu înțeleg că nu dau iubire, ci cer iubire prin ceea ce dau.
Ei sunt victimele propriilor părinți, dar și victimele propriei neputințe de a se desprinde.

Au fost învățați că valoarea lor stă în cât pot oferi, nu în cine sunt. Că iubirea se câștigă cu sacrificii. Că dacă spui „nu”, ești nerecunoscător.
Așa ajung să trăiască mereu între vinovăție și neputință. Între dorința de a fi liberi și teama de a fi abandonați.

Sunt adulți care poartă în ei copilul care încă plânge, dar zâmbește frumos, ca să nu supere pe nimeni.

09/11/2025

07/11/2025

478 aprecieri, 32 comentarii. „Nu uita să-ți exprimi zilnic recunoștința pentru abuz!”

06/11/2025

CEI PUTERNICI ❤️

Oamenii puternici nu sunt mereu înțeleși sau iubiți.
Prezența lor poate fi inconfortabilă pentru cei care evită adevărul.
Ei nu se tem să spună lucrurilor pe nume și nu caută validare prin acceptarea tuturor.

Puterea lor nu vine din duritate, ci din claritate.
Îi respectă pe cei care le răspund cu sinceritate și echilibru.
Sunt loiali și de încredere, dar atunci când sunt trădați,
se retrag complet — pentru că înțeleg valoarea propriei demnități.

Sunt greu de manipulat, pentru că își cunosc limitele, nevoile și drepturile.
Au o conștiință clară de sine și nu renunță ușor la ceea ce îi definește.
Fericirea lor nu depinde de factori externi;
ei și-au construit echilibrul interior prin experiență și autocunoaștere.

Au trecut prin durere și pierdere,
dar au învățat să transforme suferința în înțelepciune.
De aceea nu se mai tem de greutăți —
le privesc ca pe lecții, nu ca pe pedepse.

Oamenii puternici au rădăcini adânci, valori stabile și un respect profund față de ei înșiși.
Își păstrează sensibilitatea și compasiunea,
dar nu permit nimănui să le distrugă liniștea.

Ei nu caută iubire din nevoie,
ci o oferă din abundență celor care știu să o primească.
Trăiesc conștient, autentic, și aleg evoluția, nu drama.

Fiecare dintre ei poartă o cruce personală,
dar nu o aruncă pe umerii altora.
Când cad, se ridică prin introspecție, nu prin vinovăție.

Iar atunci când aleg să plece, o fac definitiv —
nu din orgoliu, ci din respect pentru echilibrul lor interior.

Pentru că și oamenii puternici au limite.
Le cunosc. Și tocmai asta îi face cu adevărat puternici.

04/11/2025

„Când am învățat să nu mai cer iubirea greșită”

Am crescut crezând că familia e totul. Că, indiferent ce se întâmplă, acolo e locul unde vei fi înțeles, protejat și iubit.
Dar anii m-au învățat altceva. Uneori, cei care îți spun „te iubesc” sunt aceiași oameni care îți frâng inima cu vorbe grele. Îți cer să fii cine nu ești, îți reproșează când greșești, iar când nu le mai folosești la ceva… se îndepărtează.

Mult timp am încercat să le demonstrez că merit iubire. Am făcut pe plac, am tăcut când mă durea, am zâmbit când voiam să plâng. Dar iubirea care trebuie câștigată nu e iubire – e dependență.
Și nu poți vindeca o rană stând în același loc care a făcut-o să sângereze.

Într-o zi, am înțeles: familia nu e întotdeauna despre sânge. E despre suflete care te primesc așa cm ești, fără măști și fără condiții.
E despre oameni care te respectă chiar și când nu sunt de acord cu tine, care te ascultă fără să te judece și care rămân, chiar și atunci când nu mai au nimic de câștigat.

De atunci, am început să-mi aleg familia — nu prin legături de sânge, ci prin legături de inimă.
Și știi ce e frumos? Când te alegi pe tine, când îți recunoști valoarea, atragi oameni care te iubesc sincer.
Nu pentru ce oferi. Nu pentru cât valorezi în ochii lor. Ci pentru cine ești cu adevărat.

Pentru că adevărata iubire — fie că vine de la o mamă, un prieten sau un suflet străin — nu cere, ci oferă.
Și vindecarea începe exact acolo: în momentul în care nu mai cauți iubirea unde ți-a fost luată.

28/10/2025