Psihanalist Prof.Dr.Natalia Buciuman, Cabinet Individual-Portsmouth-UK

12/11/2025

Problemele adolescentilor/ Ep.1

11/11/2025

In spatele drogurilor se ascunde o durere nerostită

Tot mai mulți părinți descoperă, cu teamă și neputință, că proprii lor copii au ajuns dependenți de substanțe — cel mai adesea de cocaină. Dincolo de șocul inițial, urmează o perioadă de negare, rușine, furie, vinovăție și, poate cel mai greu de dus, o durere profundă: „Unde am greșit? Cum pot să-l salvez?”

Adevărul este că dependența nu este o problemă de voință, ci o rană emoțională. O adicție este o formă de supraviețuire psihică — o încercare disperată de a amorți ceva ce doare prea tare.

————-

În spatele fiecărui dependent se află un copil care nu s-a simțit văzut, iubit sau suficient de bun. Un copil care a învățat devreme să-și ascundă vulnerabilitatea, să pară „puternic” sau „independent”, dar care, în adâncul sufletului, a rămas singur.

Substanțele devin o „medicină falsă” pentru durerea psihică/emotionala, Iar acea durere își are rădăcinile, de cele mai multe ori, în traumele din copilărie:
• lipsa conectării emoționale cu părinții;
• presiunea de a performa și teama de a dezamăgi;
• rușinea sau respingerea trăite în tăcere;
• traume transgeneraționale – dureri neexprimate moștenite inconștient.

Cocaina, în mod particular, oferă o iluzie de putere și control – exact ceea ce lipsește celor care în interior se simt neputincioși și copleșiți.

De ce nu funcționează „insistențele” părinților

Mulți părinți cred că dacă insistă, roagă sau amenință, copilul va înțelege. Dar dependența nu se vindecă prin logică, pentru că ea nu aparține rațiunii, ci emoției inconstiente.
Un dependent se va apăra, va minți, va nega – nu pentru că nu vrea să spună adevărul, ci pentru că nu STIE care este adevărul.
Sunt oameni care vin in terapie si raman extrem de surprinsi cand ajung sa inteleaga ca o intamplare mai urata din copilaria lor poate fi un factor decizional in actiunile lor inconstiente.

De aceea, reacțiile de control („nu-ți mai plătesc datoriile”, „nu mai intri în casă”) pot accentua rușinea și respingerea care au stat la originea adicției.

CUVINTELE MELE PT PARINTI:
1. Nu încercați să-i salvați, ci să-i înțelegeți.
Vindecarea începe când el simte că nu e judecat, ci văzut în durerea lui.
2. Căutați ajutor specializat pentru voi.
Familia are nevoie de sprijin la fel de mult ca persoana dependentă. Un terapeut poate ghida procesul fără vină și fără haos.
3. Stabiliți limite clare, dar cu compasiune.
Păstrați-vă demnitatea și respectul de sine, fără a alimenta dependența prin plăți, acoperiri sau salvări constante.
4. Înlocuiți întrebarea „De ce face asta?” cu „Ce durere încearcă să ascundă?”
Această perspectivă schimbă totul.
5. Aveți grijă de voi.
Adicția unui copil poate distruge echilibrul emoțional al părinților. Odihna, sprijinul, rugăciunea, terapia — toate sunt forme de iubire, nu egoism.

⸻

În spatele oricărei dependențe nu este un om slab, ci un om rănit.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

20/10/2025

Întoarcerea către vechi: frica de gol și rezistența la transformare

După orice final – fie că este vorba despre o relație, un loc de muncă sau o etapă de viață – apare o perioadă intermediară.
Un spațiu psihologic între timpuri, în care vechiul nu mai funcționează, dar noul nu s-a conturat încă.
Este o etapă esențială pentru procesul de transformare interioară, însă una dintre cele mai greu de traversat.

Mintea umană caută repere, continuitate și sens. Când acestea dispar, sistemul psihic activează mecanisme defensive menite să restabilească o formă de echilibru, chiar și artificial. Așa se explică de ce ne întoarcem, adesea, către locuri, relații sau roluri care s-au încheiat. Nu pentru că acolo ne este bine, ci pentru că acolo știm cine am fost.

În termeni psihologici, această tendință poate fi privită ca o formă de regresie adaptativă – o întoarcere temporară la un nivel anterior de funcționare pentru a reduce anxietatea produsă de necunoscut.
Creierul nostru este orientat către familiar: structurile limbice asociază siguranța cu ceea ce este cunoscut, chiar dacă acest cunoscut a fost distructiv. Prin urmare, când prezentul nu oferă stabilitate, psihicul recurge la trecut ca la un mecanism de auto-conservare.

Totuși, spațiul dintre timpuri are un rol profund. Este locul unde vechile tipare cognitive și emoționale pot fi reevaluate, unde sinele vechi se dizolvă pentru a face loc unuia nou. D. W. Winnicott descria acest proces ca o „zonă intermediară de experiență” – o realitate tranzitorie între ce a fost interiorizat și ceea ce urmează să fie creat.

Dacă ne grăbim să fugim din acest interval, riscăm să repetăm aceleași scenarii, să alegem aceleași tipare relaționale și să trăim aceleași dezamăgiri sub alte forme.
Dar dacă avem curajul să rămânem acolo – în neliniștea, ambiguitatea și tăcerea dintre timpuri – atunci transformarea devine posibilă.

A rămâne între timpuri înseamnă a accepta că identitatea este un proces, nu un dat.
Că în fiecare sfârșit există o invitație la reconfigurare.
Și că între ceea ce am fost și ceea ce putem deveni există o singură punte: răbdarea de a nu fugi înapoi.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

19/10/2025

SUNTEM PRIZONIERI AI PROPRIEI MINȚI

De cele mai multe ori, credem că suntem liberi, că alegem conștient, că ne cunoaștem pe noi înșine.
Însă realitatea psihologică este că funcționăm, în mare parte, în interiorul propriei minți – un spațiu construit din amintiri, condiționări, frici și interpretări.
Ne raportăm la lume nu așa cm este, ci așa cm a fost filtrată prin experiențele noastre trecute.

Cercetările din neuroștiință arată că sistemul nervos preferă familiarul. Creierul nostru caută predictibilitatea, chiar și atunci când aceasta înseamnă durere.
Astfel, repetăm comportamente și alegeri care ne sunt cunoscute, pentru că necunoscutul activează o reacție de alarmă( de frica)la nivel biologic.
De aceea, mintea preferă adesea siguranța unui disconfort familiar în locul riscului schimbării.

ÎN RELATII, asta se traduce prin atracția față de dinamici similare celor trăite în copilărie.
PROFESIONAL, prin teama de a ne afirma sau de a ne depăși limitele.
FINANCIAR, prin auto-sabotaj inconștient, alimentat de convingeri adânc înrădăcinate despre merit, vină sau lipsă.

Atunci când apare ceva nou – o oportunitate, o relație diferită, o posibilitate de creștere – mintea reacționează instant:
„E prea mult. E riscant. Nu știu cm să fac.”
Și, aproape reflex, revenim în vechiul cunoscut.
Nu pentru că nu vrem să evoluăm, ci pentru că structura noastră psihică nu e încă antrenată să tolereze incertitudinea.

Viața autentică, libera, începe exact acolo unde se termină controlul minții.
În spațiul necunoscutului, unde nu mai putem anticipa, ci doar simți.
Acolo apare prezența, spontaneitatea, intuiția — forme de conștiință care nu pot fi accesate prin gândire, ci prin trăire.

A ieși din colivia minții nu înseamnă să o respingi, ci să o observi.
Să o vezi cm funcționează, fără a te identifica cu ea.
Să spui: „Asta este doar o poveste pe care mintea o spune. Nu e tot ce sunt.”

Din acel moment, se deschide un alt nivel de libertate.
Nu libertatea de a controla totul, ci libertatea de a fi prezent în tot ceea ce e.
Și poate, din acel spațiu de liniște, să descoperi că dincolo de ceea ce cunoști se află, de fapt, tot ceea ce ai așteptat.

⸻

✍️Natalia Alexandra Buciuman

15/10/2025

🌳 🌳 #14102025♥️ ❤️ ❤️

12/10/2025

GOD IS ABUNDANCE in any meaning ❤️

09/10/2025

05/10/2025

Carbonul, elementul simplu și obișnuit, ascunde în sine un potențial extraordinar. Sub presiune enormă și temperaturi uriașe, atomii săi se aliniază, se transformă, se coagulează într-o structură perfectă: diamantul. Ce vedem noi atunci când privim un diamant strălucitor? Vedem frumusețea, lumina care se joacă pe fețele lui. Dar dacă vrem, putem să-i vedem și povestea ascunsă: presiunea intensă, căldura care a modelat fiecare cristal, timpul lung în care transformarea s-a întâmplat.

Viața funcționează la fel. Fiecare experiență grea, fiecare durere și dificultate sunt ca presiunea și căldura asupra carbonului: ele ne pot transforma, ne pot sculpta în ceva mai puternic, mai luminos, mai autentic. Frumusețea adevărată nu apare fără transformare; strălucirea nu poate exista fără profunzimea în care s-a format.

Ceea ce alegem să vedem – partea strălucitoare sau durerea ascunsă – depinde de noi. Uneori, trebuie să privim și suferința, efortul și răbdarea care stau în spatele fiecărui succes, fiecare vis realizat, fiecare bucurie autentică. Dar când alegem să vedem frumusețea, chiar și în mijlocul dificultăților, învățăm să recunoaștem miracolul transformării.

Diamantul ne învață că presiunea și durerea nu sunt doar obstacole, ci ingrediente esențiale pentru splendoare. Și, mai presus de toate, ne arată că perspectiva noastră – modul în care alegem să privim lucrurile – poate transforma orice experiență în lumină.

05/10/2025

În fiecare suflet rănit
trăiește un copil tăcut,
un copil care a cunoscut frica
și golul iubirii pierdute.

Fiecare rău pe care-l vedem în lume
nu este decât ecoul unei dureri nespuse,
un strigăt mut al unui suflet
care încă așteaptă să fie văzut,
să fie atins cu blândețe.

Nu judeca, ci privește.
Nu condamna, ci ascultă.
Când ne uităm cu compasiune
la copilul rănit din celălalt,
când recunoaștem durerea lui,
ciclul suferinței se rupe,
iar iubirea începe să curgă,
transformând nu doar o viață,
ci lumea întreagă.