01/11/2025
AVERTISMENT❗ POSTARE LUNGĂ! „Nobody’s Girl” nu este o carte ușor de citit, am fost avertizată. Am început-o aseara și mi-a fost greu să o las din mână, nu pentru că e plăcută, ci pentru că e reală.
Pur si simplu nu are cm sa te te lase indiferent.
Oricine a trăit abuzul, sau a tăcut în fața lui, știe cât doare să te uiți în oglindă și să spui:
„Da, mi s-a întâmplat.”
Povestea Virginiei Giuffre, una dintre victimele abuzurilor sexuale din jurul lui Jeffrey Epstein, e greu de conceput, de dus.
Fiecare pagină e o oglindă a ceea ce se întâmplă zilnic, chiar dacă nu vedem:
femei care poartă în ele abuzul, în secret, acoperit intr-o rușine veche, adânc înrădăcinată, rușine care le-a devenit identitate.
Acea rușine care le spune în șoaptă: „ceva din mine e greșit, murdar, nevrednic de iubire.”
Ceea ce mă mișcă cel mai mult nu e doar abuzul în sine, ci felul în care el se întinde în timp, în trup, în tăcere, în felul în care oamenii trăiesc ani de zile fără să mai poată avea încredere în ei sau în ceilalți. Felul în care abuzul acaparează întreaga viață.
Durerea, rușinea și vinovăția nu dispar odată cu trecerea anilor.
Ele se mută în corp: în umerii strânși, în stomacul blocat, în respirații scurte, în atacurile de panică, anxietate, în incapacitatea de a te bucura de atingerea sau de apropierea cuiva.
De cele mai multe ori, cel abuzat e cel care rămâne captiv, în timp ce agresorul e în libertate.
Trauma și mai ales abuzul sexual are un mod dureros de a te face să crezi că vina e a ta.
Am auzit de nenumărate ori în cabinet cuvinte ca acestea:
„N-am spus nimănui. Am vrut să uit. Mi s-a părut că dacă tac, o să dispară.”
Dar tăcerea doar o ascunde mai adânc.
O transformă într-un nod în gât care îți blochează respirația, în teama de a fi văzută, într-o dorință de a controla totul ca să nu mai fii rănită niciodată.
Cartea asta scoate la lumină, dincolo de povestea personală a Virginiei Giuffre, mecanismul insidios al rușinii provocate de abuzul sexual.
Într-un fel, fiecare femeie care a trăit abuzul, fie el sexual, emoțional sau fizic, a fost cândva “nobody’s girl”:
😭fără glas, fără spațiu, fără protecție. A nimanui.
Și totuși, fiecare supravietuitoare a abuzului sexual are în interior o forță care a ținut-o în viață, chiar și atunci când lumea din jur era periculoasă.
“They stole my body, but I reclaimed my voice.”
spune ea.
Și cred că acest „a-ți recăpăta vocea” este exact esența vindecării.
Pentru că trauma sexuală nu este doar o rană în corp, ci un furt de identitate: momentul în care vocea ta a fost înăbușită, iar acum înveți, pas cu pas, să o recuperezi.
Dacă citești asta și undeva, în interiorul tău, apare o emoție, o frică, o amintire, vreau să știi că e normal, nu ești defectă, nu ai nici o vină.
E corpul care, poate pentru prima dată, simte că e văzut și că poate începe să vorbească.
Faptul că n-ai putut vorbi atunci nu a fost o alegere, ci o reacție de supraviețuire.
Corpul tău a tăcut ca să te protejeze.
Dar tăcerea nu mai e necesară acum.
Acum poți învăța să vorbești dintr-un loc sigur, în ritmul tău, fără presiune, fără rușine.
Și chiar dacă au trecut ani, decenii, chiar dacă viața ta arată „bine” în exterior, nu e niciodată prea târziu să te întorci la tine și să îți vindeci acea parte care a rămas acolo, blocată în momentul abuzului.
Știu că nu e ușor.
Am văzut prea des cât curaj trebuie să ai ca să spui pentru prima dată: „Da, mi s-a întâmplat.”
Dar știu și că în momentul în care o faci, o ușă se deschide în interior, spre libertate, spre tine, spre viață.
Dacă ai trecut printr-un abuz și n-ai vorbit niciodată despre el, te rog: nu e nevoie să duci singură povara asta.
Vocea Virginiei este și vocea ta.Este un îndemn să nu mai taci.
Scrie-mi în privat dacă simți că e timpul.
Promit să te ascult, să te cred și să te țin, cu grijă, în acel spațiu unde rușinea se poate topi și vocea ta poate să se întoarcă acasă.
Pentru că nu ai fost niciodată cu adevărat "nobody’s girl".
Ai fost doar o fetiță sau o femeie care a tăcut prea mult.
Și acum, e timpul să te întorci către tine.
Te văd,
Vio💞
