Psiholog Mariana Jighir

04/11/2025

Lenea sufletească – între neputință și lașitatea de a simți!

Lenea este adesea înțeleasă în sensul ei exterior – ca refuz al acțiunii, ca pasivitate fizică. Totuși, din perspectivă psihologică și filosofică, există o formă mai subtilă și mai gravă: lena sufletească. Aceasta nu se manifestă prin lipsa mișcării, ci prin absența vibrației interioare. Este starea în care omul încetează să mai simtă, să mai rezoneze, să mai fie prezent în propria existență. Dacă lenea trupească se opune efortului, lenea sufletească se opune vieții însăși. Din perspectivă psihologică, lenea sufletească nu este doar o lipsă de voință, ci o formă de disociere interioară. Ființa se retrage din realitate pentru a se proteja de suferință, de eșec sau de propria neputință. Această retragere devine o formă de amorțeală afectivă, o tăcere a inimii care nu mai vrea să audă nimic. Omul pare funcțional, dar în interiorul său domină o neparticipare tăcută ,un refuz al vieții sub pretextul unei liniști aparente. Filosoful Kierkegaard considera că disperarea omului modern nu este zbuciumul, ci indiferența ,acea absență a pasiunii care transformă ființa într-un spectator al propriei vieți. Lenea sufletească se naște tocmai din această absență a sensului, din epuizarea motivației și a credinței în ceva mai înalt decât confortul imediat. La nivel psihologic profund, lenea sufletească ascunde adesea frica de a simți. Emoțiile autentice cer curaj: să te implici înseamnă să te expui, să riști durerea, respingerea sau eșecul. De aceea, omul preferă uneori o stare de neutralitate emoțională,o aparentă pace, care este de fapt o formă de lașitate. El se refugiază în pasivitate pentru a evita confruntarea cu realitatea propriilor trăiri. Această lene nu este doar o slăbiciune morală, ci o autoamăgire existențială. Ființa care nu se implică își imaginează că se protejează, dar în realitate se stinge treptat, pierzând contactul cu sensul. Lipsa emoției devine o formă de moarte lentă a spiritului. Oricât de adâncă ar fi, lenea sufletească nu este o condamnare definitivă. În interiorul ei se ascunde o dorință latentă de trezire. Psihologic vorbind, conștientizarea propriei apatii este primul pas spre schimbare. Filosofic, omul se poate redescoperi prin actul de autenticitate, prin curajul de a se confrunta cu propria goliciune interioară și de a alege să trăiască lucid. A învinge lenea sufletească înseamnă a reaprinde scânteia participării – nu prin forță, ci prin sens. Nu e vorba de a face mai mult, ci de a fi mai deplin. De a simți, de a iubi, de a te implica fără teama de a fi rănit. Adevărata viață psihică începe acolo unde încetează lașitatea și se naște dorința sinceră de a simți din nou.
Concluzie:
Lenea sufletească este una dintre cele mai subtile și periculoase forme ale pasivității umane. Ea nu se vede, dar se simte prin absența trăirii, prin pierderea sensului și a curajului de a fi. În esență, este o formă de lașitate spirituală, o fugă de responsabilitatea de a trăi cu adevărat.
Depășirea ei presupune o renaștere interioară, o reconectare cu propria vulnerabilitate. A trăi nu înseamnă a evita durerea, ci a o înțelege și a o integra. Astfel, omul învață că între confortul pasivității și neliniștea trăirii, adevărata libertate se află întotdeauna de partea celor care au curajul să simtă.

31/10/2025

27/10/2025

Există femei care poartă în tăcere greutatea unui univers.
Femei care au învățat prea devreme ce înseamnă sacrificiul ,nu ca alegere, ci ca supraviețuire. Crescute în familii unde iubirea a fost condiționată, unde tandrețea s-a ascuns în spatele tăcerilor și al privirilor reci, ele au devenit adulte solemne. Mame implicate, soții devotate, dar cu o inimă care uneori uită să se mai caute pe sine. Ea știe să ofere. E prima care ajută, prima care se ridică atunci când toți ceilalți cedează.
Și totuși, când rămâne singură, își dă seama că nu mai știe să se iubească. A învățat că a fi puternică înseamnă să nu plângi, că a fi femeie înseamnă să înduri, că iubirea pentru ceilalți e mai importantă decât iubirea de sine. Dar puterea adevărată a femeii nu stă în cât poate suporta, ci în momentul când își recunoaște rănile.
Când alege să nu mai repete tiparul durerii, când rupe cercul tăcerii și spune: „Eu merit mai mult.”
Ea nu mai este doar o victimă a trecutului ,
Pentru că puterea unei femei nu este în sacrificiul ei, ci în curajul de a se vindeca.
În momentul în care se privește în oglindă și își spune, poate pentru prima dată:
Mă iert. Mă iubesc. Mă aleg.” devine o femeie conștientă, renăscută din propria-i vulnerabilitate.

27/10/2025

💔 Sindromul Wendy – când iubirea devine o formă de supraviețuire emoțională

Există oameni care iubesc până la epuizare.
Care se tem să nu piardă iubirea și, din acest motiv, ajung să se piardă pe ei înșiși.
Aceasta este esența sindromului Wendy — o tendință psihologică de a trăi prin nevoile celorlalți, de a salva, de a repara, de a îngriji… chiar și atunci când nimeni nu cere asta. Wendy este persoana care nu poate sta liniștită dacă cineva drag suferă.
Se simte responsabilă pentru emoțiile celor din jur.
Are nevoie să fie „cea bună”, cea care ține totul în echilibru. Și, fără să-și dea seama, își transformă iubirea într-o datorie emoțională. De cele mai multe ori, Wendy apare lângă un Peter Pan — partenerul care refuză să crească, care fuge de responsabilitate, dar se agață de grija ei ca de o ancoră. El are nevoie de atenție.
Ea are nevoie să fie nevoie de ea.
Și astfel, se creează o relație dezechilibrată: unul cere, celălalt oferă până se golește

Psihologic vorbind, sindromul Wendy ascunde frica de abandon, nevoia de control prin grijă și o stimă de sine condiționată: „valorez doar atunci când sunt util(ă)”.
Dar iubirea autentică nu se măsoară în cât sacrifici, ci în cât rămâi tu însuți în timp ce iubești. Vindecarea vine în momentul în care Wendy încetează să mai fie mamă pentru ceilalți și începe să fie adult pentru sine.
Când învață că „a avea grijă” nu trebuie să însemne „a te anula”.
Că iubirea adevărată nu cere să te pierzi, ci să te regăsești alături de celălalt. Pentru că, în final, cea mai frumoasă dovadă de iubire este echilibrul — între dăruire și respect de sine. 🌿

27/10/2025

Evoluția nu e pentru toți, dar e pentru cei pregătiți
Unii oameni aleg liniștea falsă a stagnării în locul furtunii frumoase a transformării.
Se ascund printre chipuri care nu le cer să crească, printre voci care le spun că totul e bine, chiar și atunci când sufletul le șoptește contrariul.
Adevărata evoluție nu se întâmplă în aplauze, ci în tăcerea grea a confruntării cu sine.
E acolo, unde înveți să nu te mai minți, să te ridici, să te cureți de tot ce nu e autentic.
Cei care fug de adevăr nu fug de ceilalți, ci de propria lor oglindă.
Dar oricât ar fugi, nu pot scăpa de întâlnirea cu ei înșiși.

22/09/2025

O relație sănătoasă între doi oameni maturi, care vin din căsătorii anterioare marcate de traume, este posibilă și poate fi chiar mai solidă decât una lipsită de experiențe, dacă cei doi sunt dispuși să lucreze conștient asupra vindecării lor emoționale și să își construiască bazele pe comunicare, acceptare și maturitate. Experiența de viață ca resursă, nu ca povară
Deși trecutul celor doi parteneri este marcat de sechele și traume, experiența acumulată îi poate ajuta să își recunoască mai clar nevoile emoționale și să evite repetarea greșelilor. Din perspectivă psihologică, fiecare traumă procesată poate deveni o lecție care oferă mai multă claritate și realism în privința a ceea ce înseamnă o relație sănătoasă.

Comunicarea matură și autentică
Persoanele trecute prin dificultăți tind să fie mai conștiente de importanța sincerității și a vulnerabilității. O relație sănătoasă între doi oameni maturi presupune să își exprime temerile și nevoile fără teamă de judecată. Psihologia relațiilor arată că deschiderea emoțională reduce anxietatea și creează siguranță afectivă, element esențial pentru a face față bagajului emoțional.

Gestionarea traumelor prin sprijin reciproc
Atunci când ambii parteneri vin cu răni emoționale, riscul este ca acestea să se reactiveze. Însă, prin empatie și răbdare, fiecare poate deveni suport pentru celălalt. Psihoterapia de cuplu sau consilierea psihologică individuală poate oferi instrumentele necesare pentru a transforma trecutul într-un proces de vindecare comun.

Maturitatea vârstei și stabilitatea emoțională
Spre deosebire de relațiile tinereții, unde domină idealizarea și impulsivitatea, la o vârstă mai matură oamenii înțeleg mai bine valoarea stabilității și a parteneriatului real. Relația sănătoasă nu se mai bazează pe iluzia perfecțiunii, ci pe acceptarea imperfecțiunilor și pe dorința autentică de a construi împreună

Contraargument:
Unii ar putea spune că bagajul emoțional din relațiile anterioare este prea greu de gestionat și că traumele pot sabota armonia cuplului. Totuși, psihologia modernă demonstrează că relațiile de tip „vindecare reciprocă” pot fi extrem de benefice, atâta timp cât cei doi nu așteaptă ca partenerul să le rezolve rănile, ci își asumă fiecare responsabilitatea propriei vindecări.

Concluzie:
Relația sănătoasă dintre doi oameni maturi, care vin cu traume din căsătorii anterioare, este o provocare, dar și o șansă de reconstrucție personală și comună. Prin comunicare deschisă, acceptare, empatie și maturitate emoțională, doi oameni pot transforma trecutul dureros într-o temelie solidă pentru un viitor comun.

22/09/2025

Copilul crescut într-o familie cu principii exagerate!

Uneori, copilăria nu înseamnă joacă, siguranță sau libertatea de a descoperi lumea. Pentru unii copii, ea devine un teren de luptă invizibil, acolo unde regulile rigide, lipsa empatiei și presiunea perfecțiunii sufocă treptat bucuria de a fi. O familie cu principii exagerate, unde „a greși” este un păcat, iar emoțiile sunt privite ca slăbiciuni, nu oferă spațiu de creștere, ci ridică ziduri. În loc de îmbrățișare, copilul găsește judecată. În loc de ascultare, primește morală. În loc de siguranță, trăiește frica de a nu fi niciodată suficient. Psihologic, acest copil învață devreme să-și anuleze nevoile. Își îngroapă emoțiile pentru a supraviețui și poartă în interior o singurătate greu de explicat. Fără oglindirea emoțională a părinților, el crește cu un gol adânc, o lipsă de conexiune cu sinele său autentic. Astfel se naște un adult care știe să fie „corect” în fața lumii, dar nu știe să fie în pace cu el însuși. Familia toxică nu este definită doar prin conflicte vizibile sau violență, ci și prin acea răceală subtilă care distruge încrederea. Prin standardele imposibile, prin lipsa blândeții, prin neputința părinților de a-și recunoaște propriile vulnerabilității Din perspectiva psihologică, copilul crescut în astfel de condiții devine un adult care își va căuta toată viața liniștea pe care nu a avut-o acasă. Un adult care are nevoie să învețe, pas cu pas, că empatia, înțelegerea și iubirea nu sunt slăbiciuni, ci resurse. Și că, dincolo de zgomotul unei copilării apăsătoare, există mereu posibilitatea de a-și construi propria viață, mai autentică și mai blândă decât cea trăită în familia de origine.