Psiholog Irina Bobu

23/11/2025

În viața de zi cu zi ne pierdem adesea în sarcini, responsabilități și ritmuri care nu ne lasă loc să ne observăm. Și, fără să ne dăm seama, ajungem să funcționăm pe pilot automat, cu corpul încordat și mintea încărcată.

Activitățile simple, cele în care ne implicăm fizic și emoțional, au un rol important în reglarea stării noastre. Ele încetinesc ritmul, reduc tensiunea internă și ne ajută să vedem mai clar ce se întâmplă în noi.
Nu pentru rezultat, ci pentru felul în care se schimbă starea pe parcurs.

Când facem ceva pentru noi, fie și pentru o oră, redăm corpului o formă de pauză reală. Mintea se liniștește. Emoțiile devin mai ușor de gestionat.
Aceasta nu este dezvoltare personală complicată. Este o nevoie psihologică de bază: să avem momente în care nu suntem presați, evaluați sau comparați.

În activitățile astea mici descoperim cm ne simțim cu adevărat și ne reconectăm cu noi. Asta ajută mai mult decât ne dăm seama.

20/11/2025

Fraza asta poate să aducă liniște, dar devine o capcană când o folosim ca să închidem discuția despre durere.

Un părinte poate să iubească și totuși să rănească.
Poate să aibă intenții bune și totuși să fie absent emoțional.
Poate să ofere ce a știut și totuși să nu fie ceea ce aveai nevoie atunci.

A recunoaște asta nu înseamnă să îi condamni. Înseamnă să nu te mai condamni pe tine pentru ceea ce ai simțit. Mulți oameni cresc cu un tip de loialitate care le interzice să fie sinceri: dacă părinții au suferit, tu nu mai ai voie să fii supărat. Dacă părinții au încercat, tu nu mai ai voie să fii trist. Dacă părinții au avut motive, tu nu mai ai voie să spui că te-a durut.

Dar maturizarea emoțională nu cere să alegi între iubire și adevăr.
Empatia pentru istoria lor nu anulează istoria ta.
Înțelegerea limitelor lor nu șterge lipsurile pe care le-ai trăit.
Respectul pentru ei nu cere să îți negi propria rană.

Vindecarea începe când îți dai voie să spui simplu: a fost greu pentru ei, dar a fost greu și pentru mine. Am voie să-mi numesc durerea. Am voie să-mi iau înapoi adevărul. Și am voie să trăiesc mai liber, fără vinovăție pentru ceea ce a fost real pentru mine.

19/11/2025

E una dintre cele mai populare fraze din psihologia de internet. Are un sâmbure de adevăr – și, în același timp, poate deveni foarte nedreaptă, dacă o folosim în orice situație .

Ce e, de fapt, proiecția?
Proiecția apare atunci când o parte din tine e greu de recunoscut: furia ta, nevoia ta de control, egoismul tău, neputința, frica. Nu ți le poți asuma conștient,nu sunt integrate , așa că psihicul le “transferă “pe altcineva.

Și dintr-o dată, vezi peste tot oameni „agresivi”, „prea sensibili”, „prea slabi”, „prea egoiști” – fără să îți dai seama că o parte din poveste e și despre tine.

Proiecția se simte adesea ca o reacție disproporționată:
– te aprinzi foarte tare la un gest mic;
– te blochezi în judecăți despre celălalt;
– simți rușine, furie sau dezgust intens, dar nu poți explica „de ce atât de mult”.
De multe ori, acolo e un buton atins: o trăsătură, o emoție, o nevoie a ta pe care ai fost învățat să o negi.

Dar,(asta e important),nu orice enervare e proiecție.
Uneori te enervează în alții exact ceea ce e nesănătos: lipsa de respect, manipularea, agresivitatea, încălcarea limitelor. Acolo nu e despre „tu nu te accepți”, ci despre faptul că simți corect că ceva nu e în regulă.
A pune totul pe proiecție înseamnă să îți sabotezi instinctele de protecție.

Lucrul sănătos cu tine este să te întrebi :
– Ce din reacția mea e despre prezent și comportamentul real al celuilalt?
– Și ce din reacția mea atinge o rană mai veche, o parte din mine pe care mi-e greu să o recunosc?

Proiecția nu e un verdict, ci o invitație la autoobservare:
să vezi unde exagerezi, unde te aperi prea tare, unde te dor lucruri pe care nu ți-ai dat voie să le simți la tine.
Și, în același timp, să îți respecți dreptul de a spune: „da, aici chiar e un comportament care nu-mi face bine, indiferent”.

Adevărul, de cele mai multe ori, e între – în felul în care se întâlnesc rănile, limitele și responsabilitățile fiecăruia.

17/11/2025

Sună ca o promisiune clară, aproape ca un contract: dacă sapi suficient de adânc în tine, la final te așteaptă o viață fără durere.

Doar că în realitate nu funcționează așa.

Nu există un moment în care ai lucrat cu toate rănile și de a doua zi devii o versiune perfect liniștită a ta.
Unele întâmplări lasă urme care se simt toată viața: mai estompate, mai integrate, dar nu complet dispărute.

Scopul terapiei nu este să șteargă trecutul, ci să te ajute să trăiești altfel cu el.
Să știi ce ți s-a întâmplat.
Să înțelegi cm te-a modelat.
Să ai opțiuni noi acolo unde înainte reacționai doar automat.

Uneori oamenii rămân blocați în ideea că mai trebuie să găsească încă o traumă, încă un blocaj, încă un nod.
Ca și cm abia după ce bifează tot, vor avea voie să se bucure, să iubească, să construiască ceva bun pentru ei.

Dar viața se întâmplă acum, nu la finalul tuturor procesărilor.
E mai important să înveți să ai grijă de tine în prezent:
să știi când ai nevoie de pauză,
cui poți cere sprijin,
ce îți face bine și ce te distruge,
ce sens mic are ziua ta de azi, chiar dacă nu e perfectă.

Nu trebuie să fii complet vindecat ca să meriți o viață mai blândă.
Poți să fii pe drum, cu rănile tale parțial cicatrizate, și totuși să construiești relații mai bune, alegeri mai sănătoase și momente reale de bucurie.

Dacă trăiești cu senzația că nu ai lucrat suficient cu tine, poate că nu îți lipsește încă o analiză, ci puțină blândețe față de cine ești azi.

16/11/2025

10/11/2025

Iată partea mai puțin plăcută a terapiei care vindecă: nu te amorțește, te trezește. Când începi să vezi limpede, iese la suprafață tot ce ai ținut sub capac: felul în care te-ai agățat de oameni ca să nu cazi, locurile unde ai tăcut ca să fii pe plac, micile răzbunări, chiar și manipulări .Nu e un verdict despre „cine e rău”,este o oglindă despre „cum m-am protejat până acum”.

Uneori, oamenii pe care îi credeai cei mai apropiați se depărtează când nu mai joci rolul cunoscut. Asta doare și este un doliu real. Alteori, realizezi că așteptarea ca părinții să devină părinții „Cei asumați ” te ține blocat.Și asta doare.

În mijlocul acestui disconfort, apare responsabilitatea. Nu vină, nu rușine. Responsabilitatea înseamnă: „Ce fac cu ceea ce încap să văd azi?”. Limite mai clare. Refuzuri rostite calm. Mai puțină salvare a altora și mai multă grijă de tine. Tăcere care nu ascunde, ci protejează. Și da, uneori te vei simți mai rău înainte să fie mai bine — nu pentru că terapia „nu merge”, ci pentru că desprinderea de vechiul tău mod de a supraviețui e, la început, poate fi usturătoare.

Terapeutul nu vine cu scara să te scoată din subsol,el merge lângă tine cu o lanternă. Tu alegi pașii. Iar pasul de azi poate fi mic: recunoaște un adevăr, pune o limită, adu această temă în sesiune. Disconfortul e prețul schimbării, nu semnul eșecului. Și tocmai de aceea, vindecă.

06/11/2025

Depresia nu arată la fel pentru toată lumea.
Pentru unii e o liniște grea, ca o pătură umedă peste tot. Pentru alții e neliniște ascuțită, ghem de griji care nu se destramă. Uneori vine ca oboseală fără motiv,alteori ca iritabilitate, lacrimi neașteptate sau golul acela care mănâncă sensul. Se poate ascunde sub zâmbete, sub „sunt bine”, sub performanță și liste bifate. Poate schimba somnul (prea mult sau deloc), pofta de mâncare, felul în care auzi cuvintele celor dragi. Corpul vorbește: nod în gât, apăsare în piept, dureri difuze. Mintea repetă: „nu pot”, „nu are rost”, „de ce eu?”. Și mai sunt vinovăția, rușinea, comparațiile care dor.

Fiecare o trăiește diferit și fiecare are ritmul lui de ieșire. Nu e lene. Nu e un defect de caracter. Nu e „lipsă de ambiție”. E o suferință reală, cu cauze amestecate—experiențe, relații, corp, contexte de viață—și merită un ajutor real. Uneori ajută să pui în cuvinte ce trăiești, într-un spațiu sigur. Uneori ajută rutina mică: un duș, un pahar de apă, 10 minute de lumină pe față, o plimbare scurtă, o masă caldă. Uneori e nevoie de psihoterapie; uneori și de consult la medicul psihiatru. Nu e o rușine. E grijă pentru viață.

Dacă te regăsești în rândurile astea, vreau să știi că te aud, te văd și ești important

Nu ești singur.Pas cu pas, se poate.

29/10/2025

Aparent, pare simplu: o persoană vorbește, alta ascultă.
Dar în spatele acestei profesii este o muncă imensă – ani de formare, de auto-cunoaștere, de confruntare cu propriile limite, de studiu și etică.

A fi psiholog sau psihoterapeut nu înseamnă doar a „ajuta” pe cineva.
Înseamnă a însoți un om prin zonele lui cele mai fragile, fără a-i lua puterea, fără a-i dicta drumul.
A fi acolo când e confuzie, rușine, durere.
A rămâne prezent, empatic, dar și lucid.

E o meserie care cere mult mai mult decât cunoștințe.
Cere prezență, maturitate emoțională, răbdare și curaj.
Curajul de a privi suferința umană fără a te ascunde de ea.

De aceea, dincolo de titluri sau diferențe de rol,
această profesie e o alegere profundă:
de a crede că oamenii se pot schimba,
și de a fi martorul acestui proces, zi de zi.

28/10/2025

Când psihoterapeutul merge în supervizare, tu — ca și client — primești mai multă siguranță.
Supervizarea este spațiul în care un terapeut reflectă, învață și își rafinează înțelegerea asupra procesului tău, împreună cu un specialist mai experimentat.

Nu pentru că nu știe ce face, ci pentru că își asumă că lucrează cu ceva profund — viața, emoțiile și limitele unui alt om.
Un terapeut care merge constant în supervizare se uită și la tine, și la sine, pentru ca relația voastră să fie una clară, etică și vie.

Asta înseamnă calitate.
Asta înseamnă grijă reală.

22/10/2025

Neîncrederea nu înseamnă că nu vrei să te apropii.
De multe ori, e semnul unei dureri care încă se teme să fie atinsă.
Încrederea nu se cere și nici nu se impune — ea se naște din siguranță, din prezențe care nu forțează și nu judecă.

Uneori, vindecarea începe exact acolo unde cineva rămâne lângă tine… fără să te grăbească. #