10/12/2025
M-am întors seara trecută dintr-o vizită la părinții mei. De la întâiul acasă, un sat din Oltenia.
Dată fiind perioada, am petrecut foarte mult timp în jurul focului. Fie că a fost focul trosnind în sobă, fie cel din vatra din curte.
Poate au fost amintirile mele din copilărie retrezite la viață de căldura și lumina focului, sau pur și simplu una dintre acele conștientizari de moment - oricum ar fi fost, m-am simțit purtata într-un spațiu de reflecție.
Nu mai este un secret că în practica mea din cabinet mă preocupă tot ce înseamnă (și) ca urmare a neglijenței emoționale din copilărie. Un aspect mai puțin studiat, pomenit, dar cu un impact profund asupra devenirii noastre.
Cred în continuare în toate aceste informații și studii.
Observ și lucrez în mod constant cu simptomele traumei de dezvoltare (dificultăți de autoreglare emoțională și în relații, stima de sine scăzută, rușine, perfecționism, somatizări, etc).
Dar, întorcându-mă din nou în sat (într-o perioadă cu ierni mai blânde și mult mai mult confort chiar și în zonele rurale) am conștientizat și o altă realitate:
Viața la țară nu a fost niciodată idilică.
A fost o luptă continuă pentru supraviețuire.
Ca să ai căldură, trebuia mai întâi să înfrunți frigul de afară și să tai lemnele cu mult timp înainte.
Ca să ai o sursă de hrană, mai întâi trebuia să o fi hrănit tu pe ea. Zi de zi, uneori mai bine de un an.
Ca să ai cu ce o hrăni, mai întâi trebuia să fi muncit pământul în arșița verii.
In aceste condiții, pentru mulți dintre părinții și bunicii noștri nevoile emoționale rămâneau la coada listei.
Nu pentru că nu ne-ar fi iubit, ci pentru că supraviețuirea le consuma aproape toate resursele.
Da, un copil are nevoie de atenție, de timp, de prezență, de joacă.
Da, lipsurile afective din copilărie sunt reale, dureroase și valide.
Nimic din toate acestea nu scuză abuzul și nici nu minimalizează durerea.
Dar cred că este important să ne dăm voie să privim și o altă fațetă a poveștii:
Oameni care au crescut și au trăit în condiții grele.
Oameni care nu au avut luxul pe care îl avem noi în prezent.
Iar când spun „lux”, chiar mă refer la lucruri simple, de bază astăzi: să apeși un buton ca să ai căldură și apă caldă în casă, sau haine curate.
Nu e un lux pentru care să ne simțim vinovate, însă.
E un lux pentru care putem fi doar recunoscătoare.
Și poate, uneori, vindecarea începe exact de-aici:
în momentul în care privim înapoi cu compasiune — pentru noi înșine, dar și pentru cei care au făcut ce au putut cu resursele pe care le-au avut.
