23/02/2022
Nu, sindromul Stockholm nu este o a doua natura a ta!
Curajul de a-ti admite traumele este primul semn al vindecarii emotionale.
Regenerarea emotionala este un proces esential in evolutia unui om.
Doar constientizand ce te-a ranit si confruntand adevarul, vei porni pe calea vindecarii. Daca ai interiorizat anormalul ca fiind normal, te vei trezi la maturitate fiind un om care nu intelege sensul vietii. Devii o faptura care isi tapeteaza viata in minciuni frumoase, servind lumii iluzia implinirii tale! Incepi sa iti construiesti un sine fals si lupti cu toata forta sa salvezi aparentele.
De fapt, tu ai creat un castel de nisip ce se pierde in mare la primul val al realitatii.
Realitatea iti comunica in repetate randuri ca mergi contra naturii tale sufletesti, insa tu crezi ca tocmai asta este lupta cu viata de care se vorbeste din strabuni. Anularea afectiva si cenzura comunicarii autentice te vor duce sa traiesti in toxicitate si sa o tolerezi crezand ca «intelegi viata si tu le poti duce pe toate».
Nimic mai superficial si mai epuizant!
In fapt, esti o faptura fragila, cu mult mai fragila decat ti-a permis frica si suferinta sa vezi. Te ascunzi in spatele mecanismelor de aparare dezvoltate de-a lungul anilor si a carierei, si uiti sa iti mai apartii. Te gandesti ca a plange, a spune ca «nu mai poti» sau a avea curajul «de a spune nu» sunt semne de slabiciune, si iti este teama ca vei fi judecat sau chiar acuzat ca dramatizezi.
Tendinta parintilor de a minimaliza sau ignora starile si nevoile emotionale ale copiilor duce la comportamente deviante si la probleme de identitate la varsta adulta a acestora.
La maturitate, apropiatii vor simti disfunctionalitatile tale si, o parte dintre ei te vor indeparta, realizand ca esti un om prea dificil si o companie incomoda. Unii, vor incerca sa iti explice ca reactiile tale, tonul vocii si privirea aspra indica rani inca deschise. Aici intervine ego-ul tau fals care respinge opinia sincera a celor din jur si chiar ataci curajul lor, tu neputand sa admiti ca ai trait in anormalitate si ca ai frustrari.
Tot asta explica si pierderea controlulului in fata emotiilor si a sentimentelor. Initial, in fata emotiilor puternice, ai tendinta de a te retrage, ulterior, incepi sa te simti blocat, confuz si temator.
Resimti anxietate, esti plin de ganduri peste ganduri care nasc neincredere de sine, si apoi iti dai seama ca tu nu te simti confortabil in compania persoanei iubite. Esti nesigur pe ceea ce simti si vrei, de aceea nu poti intelege daca il iubesti pe omul de langa tine, daca esti doar dependent de el, daca esti condus de teama de a nu fi abandonat sau daca iti este frica de singuratate.
Emotiile transmise de partener sunt mult prea abstracte pentru tine, conectarea emotionala cu alt om nu are relevanta pentru tine. De ce? Pentru ca nu a contat cm te simteai, ci doar ce se vedea din exterior si cm «pareai in fata lumii». Uneori iti spui «nu cred ca merit iubirea acestei persoane, e mult superioara mie», «nu cred ca ma place atat de mult intrucat sunt prea rece», «ma complimenteaza din politete, nu cred ca chiar crede despre mine ca sunt placut/a ». Concret, iti lipseste simtul propriei valori, te subestimezi si apoi te austosabotezi.
Anii trec si te minti ca esti bine, crezand ca ai depasit traumele din copilarie, insa modul in care te simti te contrazice. Starile tale sunt rezultatul traumelor si frustrarilor acumulate de-a lungul vietii. Daca nu vei reusi sa lupti pentru linistea ta si sa faci pace cu trecutul, vei fi doar in aparenta un om sanatos emotional.
Privindu-te azi in oglinda, realizezi ca traumele te-au marcat si te urmeaza in orice imprejurare, de aceea, ele nu vor disparea pana nu le vei accepta ca ti-au modelat caracterul si pana nu vei invata lectia depasirii lor. Desi arati lumii ca esti stapan pe tine, in spatele acestei masti, simti ca nu iti gasesti linistea interioara. Ai uitat sa iti apartii, si devii omul care le face pe plac tuturor si se sacrifica in numele celorlalti. De fapt, tu nu ti-ai creat propria identitate si incerci sa iti improvizezi trairile.
Fugind de dezechilibrul interior si de gandurile apasatoare, te ineci in munca, iar atunci cand te intreaba cineva «Cine esti?" ai tendinta de a te descrie prin prisma profesiei. De fapt, intrebarea «Cine esti?» isi ia raspunsul din esenta ta ca om.
In timp, te crezi puternic si iti ascunzi durerea in spatele succeselor profesionale, ceea ce duce la adancirea ranilor si la amanarea vindecarii. Observi ca nu poti accepta un compliment sau o apreciere de la apropiati sau colegi pentru ca ti s-a spus de mic ca esti «prost» sau «incapabil». Mai mult decat atat, ai tendinta de a-ti minimaliza meritele in cariera si in ceea ce reusesti sa realizezi in viata.
Dureros este ca nu poti vedea ca esti ranit, intrucat ai trait traumele in copilarie, s-au amplificat in adolescenta, iar la maturitate deja au devenit parte din modul tau de a trai. Continui sa crezi ca esti un om perfect functional, si ca ceilalti nu reusesc sa te inteleaga intrucat ai un mod profund de a fi, cand, in realitate, ai ramas un copil trist si neinteles.
Psihologia si terapia ne spun ca in realitate este indicat si sanatos sa spui ce frustrari, fobii, traume ai, ce «ganduri te dor», mai mult decat atat, cartile scriu ca e normal sa spui deschis ca ai fost maltratat, abuzat, abandonat, invinovatit pe nedrept, martorul sau victima abuzului fizic si emotional.
Intrebarile care se nasc aici sunt:
«Avem curaj sa ne ridicam impotriva abuzatorului?»
«Suntem pregatiti sa confruntam adevarul si sa cerem socoteala pentru suferinta indurata?»
Cu cat simti ca e mai mare suferinta, cu cat simti ca te sufoca traumele si nu iti dau liniste, cu atat simti ca nu ai cale de iesire si te pregatesti mental pentru a-l infrunta!
Vindecarea porneste de la radacina durerii si implica un lung proces de lucru cu reactiile tale, cu starile si cu tot ce te-a umilit. Implica un proces greu si anevoios de parcurs. Insa va merita fiecare efort, intrucat vei dobandi echilibrul interior si vei incepe sa te iubesti cu adevarat.
Calatoria spre vindecare porneste prin constientizarea faptului ca nu esti bine.
Cum reusesti sa iti dai seama de asta?
Prin introspectie, analiza obiectiva si citit.
Omul este rezultatul mediului in care traieste si al particularitatilor genetice. De aceea, e indicat sa dai timpul inapoi, sa analizezi la rece tot ce a condus la starile tare, la reactiile, la modul in care comunici cu cei din jur si la cat de calm si linistit te simti cand esti singur.
E bine sa iti pui intrebari de genul:
«De unde vin starile de nervozitate?»
«De unde vine impulsivitatea necontrolata?»
«De ce nu reusesc sa comunic emotional?»
«De ce nu imi pot simti sufletul linistit?»
«Ce se intampla cu mine?»
«De ce nu pot sa fiu un om bucuros, cand de fapt am tot ce imi doresc?!»
«De ce resimt atata tristete?»
«De ce ma apasa sentimentul de vinovatie?»
«Oare sunt un om cu probleme in a ma intelege?»
In urmatoarea etapa, vei pune totul cap la cap si vei realiza ca esti victima multiplelor abuzuri si nedreptati din copilarie.
Adunand toate traumele si frustrarile, vei simti cm revolta si nedreptatea te vor ajuta sa lupti cu fermitate pentru pacea ta interioara. Daca pana azi, suferinta celor traite in trecut te cutremurau si iti aduceau lacrimi, acum, aceste stari te alimenteaza cu curaj si cu dorinta de a lupta pentru pacea sufletului.
In confruntarea directa cu agresorul este foarte posibil sa primesti respingere, sa fii ironizat sau acuzat ca deformezi realitatea. Cel care te-a ranit nu concepe ca tu sa il confrunti sau sa te impui, intrucat ai fost copilul docil si usor de manipulat, iar el a detinut controlul absolut asupra situatiilor create.
Intrebandu-l de ce s-a comportat abuziv fata de tine, in prima etapa, agresorul va nega faptele sale, si poate avea urmatoarele tipuri de reactie:
1. Intimidare - Agresorul isi va continua tiparul de compartament fata de victima, si va dori sa o faca sa se simta vinovata pentru actul de curaj de a se revolta asupra lui.
Abuzatorul te acuza ca nu esti recunoscator pentru binele facut de el, si ca nu intelegi cat s-a sacrificat pentru tine, mizand pe manipulare emotionala si crezand ca inca are in fata copilul inocent, ce nu se putea apara. In ochii agresorului, vei ramane acel copil care nu avea opinii, ci doar reguli de urmat.
2. Distragerea atentiei - Confruntat si neavand argumente plauzibile in favoarea lui, abuzatorul incearca prin diverse modalitati sa evite subiectul de discutie si sa vorbeasca despre alte teme sau sa fie ironic asupra frustrarilor tale.
3. Asumarea falsa a vinei - Abuzatorul constientizeaza ca nu are cale de iesire din aceasta situatie, si decide sa isi recunoasca greselile, insa o face doar pentru a salva situatia si pentru a evita conflictul. Atitudinea este artificiala, intrucat in realitate el considera ca a oferit un mediu familial armonios, si doar victima nu este capabila sa inteleaga eforturile lui.
4. Faza de cugetare - In anumite cazuri, d**a ceva timp, abuzatorul reflecta profund asupra suferintei create copilului.
El realizeaza ca si-a maltratat victima si se intreaba:
«De ce mi-am crescut copilul cu frica si cu abuz?»
«Oare am reusit, ca parinte, sa imi depasesc propriile traume ale copilariei, pentru ca apoi sa nu le repet?»
De la caz la caz, unii pleaca in calatoria spre sine si spre propria copilarie, pentru a-si dea seama de unde provin aceste comportamente nesanatoase, si ulterior poarta o discutie in care isi declara regretul profund pentru suferinta creata victimei.
Terapeut la Oslo, Oana Silvia Simion
