Psiholog Andreea Nica

02/11/2025

Când cineva se afundă, nu e timpul să-i explici cm se înoată.
Nu e clipa pentru „ai fi putut…” sau „data viitoare să…”.
În astfel de momente, omul are nevoie să simtă că nu e singur, că cineva stă lângă el fără judecată.
Liniștea, prezența și sprijinul cald pot ține locul oricărei soluții.
Un simplu „sunt aici” poate aduce aer acolo unde vorbele grele ar îneca și mai mult.
Pe plan emoțional, validarea și siguranța sunt primele care pot opri căderea.
Abia după ce persoana își recapătă răsuflarea, poate începe să caute direcții, sens, învățare.
Fii sprijin prin prezență, nu critic prin lecții.

02/11/2025

Cum recunoști o femeie care nu a fost niciodată „prințesa lui tata”?
O recunoști !
Pentru că, devenind adultă, ea e cea care se descurcă întotdeauna singură. Cea puternică, care nu cere ajutor, care poartă un scut imens ca să se apere de lume. Se odihnește doar când corpul cedează și spune: „Nu mai pot.”

În interior însă trăiește încă o fetiță obosită și speriată, care a învățat să se apere pentru că nimeni n-a protejat-o.

A te vindeca nu înseamnă să devii mai puternică. Înseamnă să înțelegi că nu mai ai nevoie de scut.
Că acum poți s-o îmbrățișezi pe acea fetiță și să-i amintești că nu mai e singură.

06/10/2025

Ana are 30 de ani și a venit în terapie spunând de la prima întâlnire: „Scuză-mă că te deranjez…”. A rostit-o reflex, cu voce joasă, aproape șoptită. Apoi a zâmbit stingher, ca și cm simplul fapt că era acolo trebuia justificat.
Pe parcursul ședințelor, acest tipar a apărut constant. Când cerea un pahar cu apă, începea cu „doar dacă nu te deranjez”. Când avea nevoie de o pauză, spunea „scuză-mă că întrerup”. Când își exprima un disconfort, adăuga repede „nu contează, lasă…”.
În copilărie, Ana era certată des pentru că „punea prea multe întrebări”. Când avea nevoie de atenție, părinții îi spuneau „nu mai fi sensibilă”. A învățat devreme că prezența ei poate fi considerată prea mult, așa că a început să se micșoreze.
La maturitate, acest mecanism s-a transformat într-o frică profundă de respingere. În relații, nu spunea când îi era greu „ca să nu deranjeze”. La serviciu, când era întreruptă, zâmbea și tăcea. În cuplu, minimaliza lucruri care o răneau.
Lucrul terapeutic a început cu schimbarea limbajului. În loc de „Scuză-mă că te deranjez”, am exersat împreună „Mulțumesc că îți faci timp pentru mine”. A învățat să observe cm umerii i se încordau de fiecare dată când își cerea dreptul la spațiu și să respire conștient.
În oglindă, își repeta zilnic: „Am voie să fiu. Merit să fiu auzită. Ceea ce simt contează”. A lucrat și cu copilul interior, imaginându-și fetița speriată spunând: „Scuză-mă că te deranjez…”. O lua în brațe și răspundea: „Nu mă deranjezi. Te iubesc. Ai dreptul să fii aici”.
Pas cu pas, vocea ei a devenit mai clară. A început să vorbească fără să se scuze, să ceară sprijin fără să se teamă că e o povară.
Povestea Anei nu este despre politețe, ci despre vindecarea fricii de a fi „prea mult”. Lumea nu avea nevoie ca ea să se micșoreze. Avea nevoie de vocea ei.

14/09/2025

🌸 De multe ori, măsurăm valoarea relațiilor prin gesturile vizibile, prin prezența fizică sau prin sprijinul direct. Însă adevărata loialitate și autenticitatea unei legături se dezvăluie
adesea în absență: atunci când nu suntem acolo pentru a influența, pentru a impresiona sau pentru a cere.

Cine sunt oamenii care vorbesc cu respect despre tine atunci când nu îi poți auzi? Cine îți apără numele, îți mențin demnitatea și îți cultivă imaginea în spații unde nu ai acces?

Invitația acestui citat este de a reflecta la cercul nostru relațional: sunt prieteniile, colaborările, legăturile din viața ta fondate pe loialitate reală sau doar pe conveniență? Și, în același timp, oglinda se întoarce către tine: pentru cine ești tu acel om care „luptă în camere în care celălalt nu se află”?💚

Introspecția devine aici dublă: cm aleg oamenii cu care îți construiești drumul și ce fel de prezență ești tu în viețile altora.💎

13/09/2025

A fost odată un om care nu purta lanțuri și nici nu încuia uși. Și totuși, cei de lângă el se simțeau prizonieri. Cum reușea? Își ridicase un palat de oglinzi, unde fiecare reflexie îl arăta doar pe el – mai mare, mai bun, mai puternic decât toți ceilalți.

Cei care pășeau în acel palat erau convinși că dincolo de ziduri îi așteaptă primejdia. El le șoptea mereu: „Fără mine ești pierdut. Doar eu știu. Doar eu pot.” Și, încet-încet, oamenii începeau să creadă că viața lor atârna de aprobarea lui. Bucuriile mărunte, visurile și pasiunile erau smulse ca petalele unei flori, până când nu mai rămânea nimic altceva decât tulpina seacă a obedienței.

Unii îl numeau tată, alții soț, alții prieten. Numele nu conta, căci jocul era mereu același: să te facă să crezi că ești norocos că îl ai, că orice alt drum te-ar duce la ruină.

Dar oamenii care iubesc cu adevărat nu cer nimănui să se micșoreze ca să pară ei mai mari. Ei nu cer sacrificiul sinelui, ci îi lasă pe ceilalți să crească, să rătăcească, să se ridice. Dragostea lor nu închide, ci deschide.

Abuzatorul însă nu suporta să nu fie ales. Dacă priveai către altă lume, venea cu vină și reproșuri, ca niște păsări negre ce-ți acopereau cerul. Îți spunea că nu vei reuși niciodată singur, ca să rămâi dependent de el. Și totuși, din când în când, îți arunca o fărâmă de bunătate, doar atât cât să te facă să uiți lanțurile invizibile care te legau.

Dar palatul lui de oglinzi avea o slăbiciune: nu putea rezista în fața unui singur gest. Atunci când prizonierul spunea „nu mai renunț la mine, vreau să văd cine sunt cu adevărat”, oglinzile începeau să crape. Zidurile se fisurau, iar lumina pătrundea din nou.

Și cel care odinioară părea stăpân, se arăta acum mic și neputincios, pentru că toată puterea lui nu fusese niciodată reală. Fusese doar împrumutată, din frica și tăcerea celor care îl urmau.

Iar omul care a avut curajul să spună „vreau să-mi trăiesc viața mea” descoperea ceva simplu și uriaș: că nu e proprietatea nimănui. Că este o ființă întreagă, cu dreptul de a alege, de a crea și de a iubi după propria inimă.
Poate și tu ai întâlnit un astfel de „palat de oglinzi”, unde cineva ți-a spus că fără el nu poți exista, că doar prin el meriți să fii. Poate că ai simțit cm pasiunile tale, micile bucurii și libertatea de a alege au fost încet-încet acoperite de critică, de frică sau de tăcere.

Te invit să te oprești o clipă și să te întrebi:
• Cine îți spune că nu poți fără el? Este vocea cuiva sau este ecoul pe care l-ai preluat?
• Unde în viața ta simți că renunți la tine doar pentru a nu pierde aprobarea altcuiva?
• Ce visuri sau pasiuni ai pus deoparte pentru că „nu se potriveau” în colivia altuia?

Și mai ales:
• Cum ar arăta viața ta dacă ai alege să-ți redai ție puterea?
• Ce s-ar întâmpla dacă, chiar acum, ai rosti: „nu mai renunț la mine, vreau să descopăr cine sunt și ce pot crea cu viața mea”?
❤️
Respiră adânc și lasă aceste întrebări să îți atingă inima. Răspunsurile sunt deja în tine!

24/08/2025

✨ Dragilor,

Pentru mine, psihologia este mai mult decât o profesie – este o chemare de a fi alături de oameni, în momentele lor de creștere și de dificultate. 💙

De-a lungul timpului am ales să mă specializez astfel încât să pot răspunde cât mai bine nevoilor voastre.
În prezent, în cadrul Cabinetului de Psihologie, vă pot sprijini prin:
• 🧩 evaluare și intervenție ca psiholog clinician
• 🌸 ghidare și susținere ca si consilier psihologic
• 💠 explorare și vindecare prin psihoterapie

Vă sunt recunoscătoare pentru încrederea pe care mi-o oferiți și vă rămân alături cu empatie, respect și profesionalism. 💜

Psiholog Andreea Nica

22/08/2025

A. a venit la prima ședință sceptică. Era deja al treilea psiholog la care ajungea și mi-a spus că, în trecut, încercase terapia dar fără niciun rezultat. Am discutat puțin despre ultimul la care a fost. Am întrebat-o ce formare avea acel „psihoterapeut”. Atunci a ridicat din umeri și mi-a spus: „Nu știu, mi-a zis doar că e psihoterapeut.”

Am verificat împreună și am descoperit că persoana respectivă nici măcar nu era psihoterapeut acreditat. Era psiholog clinician (o specializare diferită), iar în alte situații nici nu figura în evidențele Colegiului Psihologilor din România – ceea ce, din păcate, este ilegal.

🔎 De aceea cred că e foarte important să verifici înainte la cine mergi. Pe verificapsiholog.ro găsești simplu și rapid dacă persoana are drept legal de practică și ce competențe are.

📌 Pe scurt, iată care sunt diferențele (școli + roluri):
• Psiholog clinician – licență în psihologie + master în psihologie clinică + avizare CPR + supervizare.
➝ Evaluează și pune diagnostice psihologice, aplică teste clinice, realizează rapoarte și colaborează cu medicii psihiatri.
🔒 Limite: accent pe evaluare și diagnostic; nu oferă tratament psihoterapeutic dacă nu are și formare în psihoterapie.
• Consilier psihologic – licență în psihologie + master în consiliere psihologică + avizare CPR + supervizare.
➝ Sprijină în situații de viață dificile, oferă suport pentru autocunoaștere, dezvoltare personală și prevenirea problemelor emoționale.
🔒 Limite: nu tratează tulburări psihice majore; accent pe optimizare și sprijin, nu pe intervenție clinică profundă.
• Psihoterapeut – licență (psihologie, medicină sau pedagogie, în funcție de școala de formare) + școală de psihoterapie acreditată + supervizare + avizare CPR.
➝ Lucrează cu tulburări emoționale și psihice, tratează anxietatea, depresia, traumele, problemele de cuplu și familie, prin procese terapeutice de durată.
🔒 Limite: nu prescrie medicație (asta rămâne în responsabilitatea medicului psihiatru).

✅ Alegând informat, îți faci cel mai mare bine: ai siguranța că primești sprijin real, de la cineva pregătit să fie alături de tine.

16/07/2025

15/07/2025

Ceea ce ascultam în copilărie, repetăm în viața de adult

Uneori, nu e vocea noastră cea care ne vorbește în minte.
Ci un ecou vechi, îmbrăcat în familiaritate:
– „De ce plângi din nimic?”
– „Nu vezi că nu te descurci?”
– „Hai, nu mai fi așa sensibil(ă)!”

În copilărie, ascultăm mai mult decât ne dăm seama.
Nu doar ce ni se spune cu voce tare, ci și ce ni se spune cu gesturi, cu priviri, cu absențe.
Toate acestea intră în noi nu ca informații, ci ca adevăruri despre cine suntem.

Apoi, fără să știm, le repetăm:
– în cm vorbim cu noi în oglindă,
– în ce acceptăm de la ceilalți,
– în cm ne tratăm când greșim,
– în ce credem că merităm.

Dar aici vine vestea bună:
💜Ce s-a învățat cândva poate fi reînvățat. Cu răbdare. Cu blândețe. Cu ajutor, dacă e nevoie.

Poți începe chiar azi, întrebându-te:
• Care e vocea pe care o aud des în mine?
• A cui a fost, de fapt?
• Ce voce vreau să cultiv în locul ei?

Nu e despre a da vina. E despre a deveni conștient(ă).
Și a transforma ecoul altora în vocea ta autentică.

🩵În terapie, în scrisori netrimise, în dialoguri interioare, putem rescrie discursul dinăuntru. Nu ca să ștergem trecutul, ci ca să nu-l trăim din nou – pe pilot automat.

🕊️ Alege să-ți vorbești astăzi altfel. Așa începe vindecarea.

14/07/2025

🌿 Uneori viața ne învață să purtăm pietre în buzunare.

Nu le vedem, dar le simțim:
Cuvinte nerostite. Furtuni ținute în noi. Lacrimi amânate.

Zâmbim, salutăm, ne facem că totul e bine…
Dar stomacul e strâns. Pieptul apasă. Iar în tăcere, ceva doare.

Ni s-a spus să fim “cuminți”, să nu deranjăm, să păstrăm pacea.
Dar ce fel de pace e aceea care ne rupe pe dinăuntru?

Tăcerile noastre devin grele.
Ca o casă cu ferestre închise, unde aerul se îngreunează și nu mai poți respira.

Nu trebuie să spui tot. Nici azi. Nici perfect.
Poți începe cu un pas mic: un cuvânt, o frază, o emoție pe care o lași să iasă.

🔸 Ce piatră ai purtat azi?
🔸 Ce ai vrea să lași jos, chiar și doar pentru o clipă?

Scrie. Vorbește. Caută un loc sigur.
Pentru că durerea ascunsă îmbolnăvește.
Iar vindecarea începe cu curajul de a spune, chiar și în șoaptă.

✨ Aici, ești binevenit(ă). Cu tot ce ești. Cu tot ce porți.

08/07/2025

“…Intram în relații doar ca să mă iubească și pe mine cineva…” a spus-o o adolescentă, cu sinceritate dureroasă.
Nu era dramatism.
Era doar golul crescut în ea, de ani de zile,
când nimeni nu s-a aplecat cu adevărat să o vadă.
Când iubirea părinților e absentă,
iar prezența lor fizică nu vine cu prezență emoțională, copilul învață că dragostea e ceva ce trebuie „câștigat”.

Când mama lipsește , nu doar în corp, ci și în căldura, emoție , ghidaj iar tatăl critic pune cuvinte aspre, care dor mai mult decât tăcerea,
în copil se instalează o teamă profundă: „Nu merit să fiu iubit(ă)”, „Sunt defect(ă)”, „Trebuie să fiu altcineva ca să fiu acceptat(ă)”
„Nu sunt suficient de bun(ă) așa cm sunt.”
Atunci, învață să fie cuminte, amuzant(ă), seducător(se), disponibil(ă) mereu pentru ceilalți ,
să devină tot ce poate ca să primească un fir de iubire, o confirmare.
Intră în relații nu pentru că vrea prea mult,
ci pentru că a primit prea puțin.
Când părinții nu te văd,
cauți cu disperare o privire care să spună:
„Tu ai valoare.”

În terapie, nu judecăm această nevoie.
Nu o înăbușim.
O punem la lumină, cu blândețe, cu respect.

❤️ În Biblie, Hagar , o femeie respinsă, folosită, abandonată este găsită de Dumnezeu într-un deșert al nimănui.
Nu i se cere să tacă.
Nu i se spune că exagerează.
I se vorbește pe nume.
Ea rostește atunci ceea ce mulți dintre noi așteaptă să poată spune:
„Tu ești Dumnezeul care mă vede.” (Geneza 16:13)
Nu doar un Dumnezeu care ne judecă, ci unul care ne privește, ne cunoaște, ne iubește chiar și în golurile noastre.
Câte adolescente , câți adulți tineri , intră în relații nu pentru iubire, ci pentru a fi în sfârșit văzuți?

🔍 Ai încercat vreodată să găsești iubirea acolo unde nu primeai cu adevărat atenție sau afecțiune?

Ce s-ar schimba dacă ai începe, azi,
să-ți privești nevoia de iubire cu compasiune,
nu cu rușine?