20/01/2026
🌙 Există un spațiu în care nici pe departe nu trebuie să pari puternic(ă), ci doar sincer(ă).
Vibrația Momentului este o comunitate care sprijină conștientizarea și dezvoltarea personală, unde, urmând legile universului, ne reamintim cine suntem cu adevărat.
Următorul text s-a născut dintr-o trăire profundă, personală – o poveste care nu atinge doar inima, ci și mintea.
Dacă și tu ești un căutător pe drumul conștientizării, te așteptăm cu deschidere – te poți alătura oricând. ✨
Am primit ca temă să-i scriu fiicei mele un basm despre ceea ce mi s-a întâmplat, pentru că ceea ce am trăit eu, a simțit și ea și a avut un impact asupra ei. Așa s-a născut acest basm, pe care în seara asta a trebuit să i-l citesc de două ori. Îl împărtășesc și cu voi.
🌙 Prințesa și prințul care au trăit iubirea adevărată
A fost odată, ca niciodată, la începutul timpurilor, când încă nu existau regate, castele și coroane, ci doar lumină și liniște, trăiau două scântei micuțe de suflet. Erau atât de mici, cât lumina unui licurici, și totuși întreaga lume strălucea în ele.
Pluteau în Spațiul Divin, unde totul era curat, ușor și plin de iubire. Știau că în curând se vor naște pe Pământ, vor deveni oameni și vor uita cine sunt cu adevărat.
Într-o seară – deși acolo nu exista o seară adevărată, ci doar o lumină aurie – s-au întors unul spre celălalt.
– Dacă vom deveni oameni – spuse una dintre scântei –, ne vom uita unul pe altul. Vom uita de unde venim și vom uita și cât de mult ne aparținem unul altuia.
– Atunci să promitem – răspunse cealaltă – că dacă oricare dintre noi se va bloca în viață, dacă își va pierde drumul, ne vom întâlni din nou. Ca oameni. Și ne vom ajuta să mergem mai departe în marele joc al vieții.
S-au îmbrățișat. Lumina lor s-a împletit pentru o clipă, ca și cm ar fi devenit o singură stea. Promisiunea s-a scris în inimile lor, mai adânc decât amintirile.
Apoi s-au născut.
Din unul a devenit un prinț, din celălalt o prințesă. Au trăit în țări diferite, în familii diferite, cu povești diferite. Și, așa cm au promis – au uitat totul.
Ca copii se jucau, alergau, râdeau. Uneori cădeau, își loveau genunchii, plângeau, apoi se ridicau din nou. Învățau cm funcționează lumea: ce este prietenia, ce este dezamăgirea, ce este bucuria. Uneori erau curajoși, alteori temători.
Pe măsură ce au crescut, în viața amândurora a venit o vreme când au simțit: lipsește ceva. Ca și cm o parte din ei nu era la locul ei. Nu puteau pune în cuvinte, doar simțeau că caută ceva… sau pe cineva.
Îngerii lor păzitori s-au privit atunci unul pe altul.
– A sosit timpul – au șoptit.
Și viața, blând, aproape neobservat, i-a adus împreună.
Când s-au întâlnit prima dată, s-a întâmplat ceva ciudat. Nu au fost fulgere, nu au sunat trompete, și totuși amândoi au simțit ca și cm inima lor ar fi rostit încet: Te cunosc.
Când s-au privit în ochi, i-a cuprins o căldură. Prințesa a simțit ca și cm inima ei ar zâmbi. Când mâinile lor s-au atins din greșeală, un fior fin i-a străbătut trupul, ca și cm luminițe mici ar fi dansat sub pielea ei.
Au vorbit, au râs, și-au urmărit vocea și mișcările. Era ca și cm ar fi auzit din nou o melodie veche, uitată.
După întâlnire s-au îndepărtat unul de altul, așa că au început să-și scrie scrisori. Prințesa se gândea tot mai des la prinț. Și prințul se surprindea că zâmbetul prințesei îi apărea iar și iar în gânduri.
Încă nu știau ce este acest sentiment. Doar că era, în același timp, dulce și puțin amar. Ca și cm inimile lor ar fi învățat o limbă nouă.
Aceasta era iubirea.
Dar prințul s-a speriat. Inima îi bătea mai repede, picioarele îi tremurau uneori și simțea că își pierde controlul asupra propriilor gânduri. Nu mai trăise niciodată așa ceva.
– Ce se întâmplă dacă nu sunt suficient de bun?
– Ce se întâmplă dacă greșesc?
– Ce se întâmplă dacă îl pierd pe cel care e important pentru mine?
Întrebările acestea deveneau tot mai puternice în el.
De aceea, într-o zi, s-a ascuns într-o peșteră. Nu a mai scris nicio scrisoare. S-a ascuns în spatele tăcerii.
În peșteră locuia un dragon bătrân. Nu era înfricoșător, nu scuipa foc. Ochii lui străluceau înțelept și îi hrănea cu întrebări pe cei care fugeau la el.
– De ce ți-e atât de frică? – întrebă dragonul.
– Mi-e frică să nu fiu destul de curajos – răspunse prințul. – Mi-e frică că, dacă iubesc, pot fi rănit.
Dragonul dădu încet din cap.
– Curajul nu înseamnă că nu există frică. Ci că, în ciuda fricii, îndrăznești să faci un pas.
Prințul s-a gândit mult la asta.
Între timp, prințesei îi era dor de el. La început s-a îngrijorat, apoi a devenit tristă, uneori chiar și furioasă. Nu înțelegea de ce prințul dispăruse. Inima o trăgea spre el, și totuși rămăsese singură.
Dar, cu timpul, a înțeles ceva important.
A învățat că iubirea nu trăiește doar atunci când celălalt este lângă tine. Iubirea trăiește înăuntru. Este ca o flacără care luminează, încălzește și nu se stinge doar pentru că cel pe care îl iubești e departe.
A învățat că nu trebuie să se agațe, ci să strălucească.
Noaptea, în vise, scânteile lor de suflet se întâlneau din nou. Acolo nu era frică, doar îmbrățișare, lumină și o fericire liniștită.
După o vreme, prințul nu a mai putut suporta dorul. I-a scris o scrisoare prințesei. Inima prințesei s-a aprins din nou de bucurie și i-a răspuns cu iubire. I-a trimis poezii, ca să-i dea putere.
Prințul încă citește și azi scrisorile prințesei în peștera lui. Inima lui învață încet curajul.
Iar prințesa își trăiește viața, se joacă, râde, visează și păstrează în inimă lumina iubirii.
Și, deși ca oameni încă nu s-au întâlnit din nou, noaptea scânteile lor de suflet se regăsesc iar și iar și dansează pe cerul viselor. ✨
Beáta Saláta
