18/11/2025
Victoria Trumbull:
,,Memoria nu este stocată în creier
Timpul, nu spațiul, conține memoria
De-a lungul istoriei, filosofii au folosit metafora „depozitării” pentru a descrie fenomenul amintirii. Memoria a fost imaginată ca un vast depozit sau o bibliotecă a experiențelor. În ultimul secol, această metaforă a „depozitării” a ajuns să fie luată literal: astăzi, mulți neurologi susțin că o „amintire” este pur și simplu un anumit tipar sau o colecție de tipare ale activității neuronale. Această ipoteză face parte dintr-o viziune mai largă asupra lumii, cunoscută sub numele de „materialism” sau „fizicalism”: pe scurt, ideea că realitatea constă doar în materie fizică și, în consecință, că mintea umană este reductibilă sau echivalentă cu corpul sau cu creierul.
Problema centrală a acestei imagini asupra memoriei este că, asemenea multor alte descrieri ale minții, metafora depozitării rămâne doar o metaforă. Ni se pare intuitiv să spunem că „păstrăm” amintirile ca pe niște cărți într-o bibliotecă sau fișiere pe un hard disk. Deși utilă pentru a exprima cm simțim actul de a ne aminti, metafora nu poate fi mai mult decât atât.
Pentru a demonstra că amintirile sunt stocate în creier, ar trebui să putem observa acest lucru. Dar nu este un fapt ce ține de domeniul observației și experimentului. Cel mai mult, neurologii pot urmări activitatea cerebrală și pot încerca să coreleze starea fizică a creierului cu descrierea experienței mentale concomitente. Însă, în acest tip de experimente, neurologul a presupus deja, provizoriu, că există o identitate exactă sau o echivalență perfectă între starea mentală și starea cerebrală. Cu alte cuvinte, ipoteza localizării pe care își propune să o demonstreze a fost deja acceptată ca axiomă de pornire. Corelația dintre activitatea cerebrală și relatarea unei amintiri nu demonstrează că amintirile sunt stocate în creier mai mult decât corelația dintre urme și mers demonstrează că mersul este stocat în urme, sau corelația dintre un pian și o sonată demonstrează că sonata este stocată în pian.
Dacă presupunem că creierul stochează amintiri discrete și localizabile, devine extrem de dificil de explicat cm poate creierul să genereze, să păstreze și să reconstruiască „reprezentări” de acest fel. Cum poate creierul traduce o imagine a experienței – intangibilă și invizibilă – într-o înregistrare fizică sau într-un tipar neural? Neurologul rămâne în fața provocării filosofice cunoscute sub numele de „problema dificilă a conștiinței”: având mecanismele fizice complexe ale creierului, cm apare experiența conștientă a amintirii?
Nu are sens să spunem că „stocăm” mirosul de cafea, chipul mamei sau sunetul unei simfonii de Mozart „în” creier. Dar poate un tipar neuronal să indice sau să conțină aceste evenimente trecute, asemenea unor semne în Braille sau semnale Morse care marchează ceva anterior? În ultimii ani, ideea de „cod neuronal” și ipoteza generală că creierul funcționează precum un computer au fost propuse ca posibile soluții. Dar acest cadru introduce doar o altă metaforă; modelul computerului nu explică mai mult decât metafora depozitării. Configurațiile neuronale pot fi, fără îndoială, o condiție biologică necesară pentru amintire, dar de aici nu rezultă că aceste configurații sunt memoria sau că pot „reprezenta”, „descrie” ori „conține” ceea ce este amintit.
Când neurologii localizează memoria „în” creier, ceea ce descoperă, de fapt, este că anumite regiuni cerebrale sunt active în timpul actului de a-și aminti.
Adevărul este că teoria localizării depășește cu mult datele actuale din neurobiologie. Când cercetătorii localizează memoria „în” creier, ei descoperă doar că anumite regiuni sunt active în timpul rememorării. Dar a fi activ în timpul unui proces nu este același lucru cu a fi locul unde acel proces este stocat. Creierul este, fără îndoială, implicat în actul amintirii, dar implicarea nu presupune conținere.
În majoritatea experimentelor neurologice care încearcă să demonstreze că amintirile sunt stocate în creier, ceea ce este studiat este obişnuinţa, nu amintirea propriu-zisă. Obişnuinţa este o atitudine motorie sau un tipar reţinut de corp sau sistemul nervos; se caracterizează prin repetiţie și se învață prin educație motorie. Amintirea este evocare personală, implicând persistența trecutului sub forma unei imagini, reprezentând un moment unic din propria istorie. Experimentele celebre pe șobolani sau melci studiază, de fapt, doar răspunsuri fiziologice. S-a demonstrat că un anumit tip de condiționare produce o reacție motorie regulată la un stimul extern și că activitatea cerebrală pregătește această reacție. Cu alte cuvinte, s-a dovedit că obişnuința se realizează prin modificări sinaptice durabile. Dar a trece de la răspunsul de frică al unui șoarece la o amintire episodică umană presupune mai mult decât un număr crescut de neuroni: presupune o diferență de natură, un salt categoric de la obişnuință motorie la evocare conștientă.
În plus, dacă teoria localizării ar fi adevărată, iar imaginile-memorie ar fi „stocate” ca urme celulare sau neurale, atunci afectarea anumitor regiuni cerebrale ar trebui să corespundă distrugerii unor amintiri bine definite. Dar acest lucru nu se întâmplă. De pildă, pe o perioadă de săptămâni sau ani, mulți pacienți cu AVC își recapătă capacitatea de a vorbi și de a înțelege limbajul. Obiecte, mirosuri sau sunete specifice pot reactiva amintiri pierdute la pacienți cu Alzheimer. Poate că ceea ce este afectat este mecanismul de acces sau de exprimare a amintirilor, nu amintirile în sine.
Ce sunt, atunci, imaginile-memorie? În primul rând, obiectele memoriei nu sunt ca obiectele percepției. Nu sunt vizibile sau tangibile. Ceea ce este amintit nu se află în prezent, decât intangibil, „în” minte; obiectul perceput este prezent fizic și extern. În al doilea rând, imaginile-memorie poartă marca „trecutului”. Ele sunt legate de trecut prin rădăcinile lor, iar noi recunoaștem imediat amintirea ca fiind amintire. O amintire particulară indică bogăția întregului trecut din care provine — întreaga istorie personală trăită de la naștere.
Din aceste două motive, dorința noastră de a considera amintirile drept „lucruri” care trebuie „stocate” într-un recipient este ceea ce filosofii ar numi o „eroare de categorie”. Imaginile-memorie nu sunt obiecte. Nu putem aplica asupra lor aceleași categorii precum asupra obiectelor fizice, inclusiv ideea că „trebuie să fie undeva”. Relația „container-conținut” provine dintr-o analogie greșită cu obiectele materiale. De ce ar avea nevoie recoltele noastre mentale de un container și cm ar putea să îl aibă? Putem spune metaforic că există „în minte”, dar mintea nu este un container literal, așa cm nici numărul 10 nu este un container pentru seria „1, 2, 3…”.
Dacă presupunem că tot ce este mental trebuie să fie reductibil la ceva fizic, ne blocăm posibilitatea de a înțelege mintea în termenii proprii.
Memoria este, în esență, un fapt al timpului — persistența trecutului — și, fiind un fenomen temporal, este fundamental extra-spațială. A impune amintirilor — unor momente ale timpului — obligația de a fi „conținute” într-un loc este a transfera unei realități temporale o calitate ce aparține doar obiectelor spațiale. Iar această observație ne conduce direct la realitatea minții: deoarece trecutul depășește prezentul, memoria depășește creierul; și pentru că memoria depășește creierul, mintea depășește corpul.
Probabil că rolul creierului este mai puțin extravagant. Corpul sau creierul pot păstra anumite obișnuințe, tipare, atitudini motorii. Cel mai important, creierul furnizează baza motorie pentru actul de a-și aminti. Capacitatea de a rememora depinde funcțional de integritatea anumitor regiuni cerebrale. Dacă acestea sunt deteriorate, capacitatea de a accesa amintirea în prezent este diminuată; imaginile în sine nu sunt însă distruse. Dacă mergem mai departe și afirmăm că o leziune cerebrală distruge amintirile, trebuie să presupunem că stările psihologice apar miraculos din configurații anatomice — o consecință mai degrabă metafizică decât observabilă. O direcție fertilă pentru neuroștiințe este să determine mecanismul prin care creierul susține dinamica rememorării; ipoteza depozitării nu face decât să încurce acest demers.
Dacă plecăm de la ideea că tot ce este mental trebuie redus la ceva fizic, închidem posibilitatea de a înțelege mintea în termenii ei. Ne-am condamnat să traducem bogăția experienței subiective în tipare neuronale sărace, doar pentru a realiza că nu am „explicat” memoria în niciun sens real. O știință autentică a memoriei ar trebui să pună sub semnul întrebării însăși metafora depozitării. Poate că amintirile nu sunt stocate „nicăieri”. Poate că rolul creierului nu este să găzduiască trecutul, ci să faciliteze accesul nostru la el."
