Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2025)

12/11/2025

Uneori, dorința sinceră de a ajuta se poate transforma, fără să ne dăm seama, într-o formă subtilă de intruziune sau adversitate. Mai ales atunci când „binele” nostru nu ține cont de locul în care se află celălalt.

În lucrul cu trauma, vedem des această confuzie: credem că, dacă oferim siguranță, resurse, condiții bune, omul se va liniști, va fi recunoscător și se va recupera/ “vindeca”. Dar nu întotdeauna e așa. Unii oameni, mai ales cei care au trăit ani în medii abuzive, haotice sau umilitoare, disfuncționale, pot reacționa complet opus: devin agitați, furioși, respingători sau chiar disociați.

Explicația este simplă, dar profundă: psihicul nu recunoaște siguranța doar pentru că ea există în jur. El o recunoaște doar atunci când o simte ca fiind familiară. Iar pentru cineva crescut în nesiguranță, liniștea poate fi înfricoșătoare. Un copil crescut în abuz va putea percepe un mediu calm ca fiind periculos, pentru că nu are reperele interne ale siguranței. La fel, un adult traumatizat poate sabota (inconștient) ajutorul primit, nu din răutate, ci din imposibilitatea psihică de a-l integra.

Există un exemplu clasic în literatura de specialitate: un om al străzii adus brusc într-o casă confortabilă poate reacționa în două feluri: fie fuge, fie, dacă este forțat să rămână, psihicul lui poate ceda complet. Nu pentru că nu vrea o viață mai bună, ci pentru că nu are încă capacitatea de a o susține.

Accesul la resurse nu înseamnă automat o viață mai bună sau “vindecare”. Pentru ca un om să poată folosi ceea ce i se oferă, trebuie ca sistemul lui să fie pregătit să primească. De aceea, în psihoterapie (și, în general, în orice formă de ajutor) adevărata grijă nu înseamnă „să-l ridici pe celălalt” cu orice preț, ci să-l însoțești până când el poate urca în ritmul propriu. Pentru că uneori, prea mult bine (care apare brusc, deodată), prea repede, doare la fel de tare ca răul.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

08/11/2025

Atașamentul și iubirea sunt două forme diferite de legătură emoțională, adesea confundate. Atașamentul este o structură afectivă fundamentală, menită să asigure supraviețuirea. În copilărie, el se construiește prin relația cu figura de referință, iar în viața adultă, modelele interne de atașament influențează felul în care alegem, menținem și trăim relațiile. Practic din el derivă tiparele prin care căutăm apropierea, gestionăm distanța și interpretăm absența.

Iubirea (sănătoasă/ funcțională) presupune, în schimb, maturitate emoțională. Ea se naște din capacitatea de a rămâne conectat fără a te fuziona cu celălalt, de a oferi fără a te pierde, de a primi fără teamă. În iubire există libertate, nu dependență. Există prezență, nu control. Există, mai ales, alegere, nu doar nevoie.

De exemplu, o persoană care spune „Nu pot trăi fără tine” exprimă mai degrabă o nevoie de protecție decât o alegere conștientă de iubire. De asemenea, când o altă persoană spune „Îmi e bine cu tine, dar sunt bine și cu mine”, relația se sprijină pe autonomie, nu pe dependență.

De altfel, multe relații dureroase, nepotrivite, disfuncționale sunt menținute din anxietatea separării, nu din prezența iubirii autentice. Confundarea atașamentului cu iubirea poate conduce la relații fuzionale, dependente, în care siguranța este confundată cu posesia, iar apropierea cu controlul. Diferența dintre cele două aspecte e foarte clară. Atașamentul cere: „Rămâi cu mine ca să nu mă doară”. În schimb, iubirea spune: „Rămân cu tine pentru că vreau, nu pentru că nu pot altfel”.

Procesul psihoterapeutic oferă spațiul în care o persoană poate învăța să distingă între a avea nevoie de cineva și a putea iubi pe cineva. Iubirea sănătoasă nu exclude atașamentul, ci îl integrează într-o formă conștientă, în care legătura nu anulează libertatea, iar dependența afectivă este înlocuită de interdependența sănătoasă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

06/11/2025

În cabinet, câteodată oamenii îmi spun: „Parcă am regresat… Erau zile când mă simțeam mai bine și acum nu mai pot”. În realitate, nu este neapărat o regresie, ci un ciclu firesc de reglare. Viața nu este o linie dreaptă. E o succesiune de urcușuri și coborâșuri, la fel ca bătăile inimii pe un monitor. Dacă linia ar fi perfect dreaptă, am ști că viața s-a oprit.

Astfel, etapele vieții nu urmează o traiectorie liniară. Există momente de expansiune și de retragere, de conectare și de solitudine, de sens și de confuzie. Fiecare „coborâre” are funcția ei de reglare, la fel cm inima se odihnește între bătăi pentru a putea continua.

După o despărțire, de exemplu, putem simți că „linia” se prăbușește. E o fază de retragere necesară, în care psihicul se reorganizează, învață să suporte absența și să găsească resurse pentru a continua. Apoi urmează o revenire: apar din nou energia, curiozitatea, dorința de apropiere. Sau după o reușită importantă (o promovare, un proiect finalizat, un job mult dorit) urmează adesea o coborâre emoțională. Entuziasmul de moment se estompează, lăsând loc unei stări “de gol”. Și această mișcare este firească: psihicul are nevoie să se regleze, să integreze intensitatea trăirii.

Nu există viață psihică sănătoasă fără variație, fără mișcare între poli aparent opuși. Când încercăm să menținem o linie perfect stabilă, ne îndepărtăm de vitalitate și de autenticitate. Cu alte cuvinte, mișcarea între stări de plenitudine și de gol, între claritate și confuzie, nu este o abatere de la normalitate, ci expresia vitalității psihice.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

03/11/2025

Atunci când o persoană trece prin experiențe dificile, uneori are tendința să se întrebe: „Ce e în neregulă cu mine?” Însă această întrebare apare frecvent în istoria persoanelor care au traversat experiențe adverse de viață. Ea exprimă o orientare de autoevaluare bazată pe rușine, specifică unui psihic care a internalizat ideea că problema se află mai ales în sine, nu și în contextul relațional sau de mediu. În realitate, majoritatea simptomelor (anxietatea, perfecționismul, nevoia de control, retragerea, furia etc.) nu sunt defecte, ci răspunsuri ale psihicului la o situație dificilă sau o suferință mai veche.

În schimb, când începem să ne întrebăm „Ce mi se întâmplă?”, perspectiva e diferită. În loc să judecăm, devenim curioși. În loc să ne condamnăm/ etichetăm, începem să observăm: cm reacționează corpul, ce declanșează frica, ce am învățat cândva despre siguranță. În acest cadru, simptomul nu mai este tratat ca o eroare, ci ca un limbaj al psihicului care încearcă să comunice ce i se întâmplă.

În final, apare și întrebarea “De ce am nevoie acum?”, care conectează individul cu prezentul, reorientează atenția spre nevoile autentice și permite dezvoltarea capacității de autoreglare.

Astfel, trecerea de la „Ce e în neregulă cu mine?” la „Ce mi se întâmplă?” și, ulterior, la „De ce am nevoie acum?” reflectă o tranziție de la rușine la compasiune și înțelegere. Practic nu mai căutăm defectul, ci înțelegem adaptarea. Cu alte cuvinte, reacțiile/ simptomele noastre nu sunt defecte. Sunt limbajul prin care psihicul povestește ce i s-a întâmplat. În psihoterapie, scopul nu constă doar în ameliorarea simptomului, ci și în înțelegerea funcției sale adaptative și transformarea acestuia într-o formă coerentă de autoreglare.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

29/10/2025

Când relațiile timpurii nu oferă suficientă siguranță, nevoia de acceptare devine mai puternică decât nevoia de autenticitate. Copilul care a învățat devreme că iubirea, acceptarea și validarea sunt condiționate (de performanță, de adaptare, de tăcere sau de „a fi cm trebuie”) dezvoltă un mod de funcționare centrat pe anticiparea așteptărilor celorlalți. În loc să fie el însuși, învață să fie „cel de care este nevoie”. În acest mod, se conturează ceea ce, în psihologie, numim sinele fals, adică o structură defensivă construită pentru a menține atașamentul și siguranța într-un mediu imprevizibil sau critic.

La vârsta adultă, această dinamică se traduce printr-o permanentă adaptare la cerințele exterioare: „fac totul ca să nu dezamăgesc”, „mă ridic la nivelul lor”, „îmi controlez reacțiile ca să nu pierd relația”. Însă, în spatele acestei conformări, rămâne o suferință, care se manifestă prin sentimentul că oricât de mult ai face, nu e niciodată suficient. Persoana ajunge să ofere ceea ce este apreciat, nu ceea ce este autentic, să fie recunoscută pentru funcțiile sale, nu pentru ființa sa. Discrepanța dintre sinele autentic și cel fals generează un gol interior, dar și o oboseală existențială.

În astfel de contexte, apare o întrebare profundă, poate chiar dureroasă: „Ceilalți mă vor cu adevărat pe mine sau vor doar ceea ce pot oferi?” În psihoterapie, lucrul cu acest conflict interior presupune o reconectare blândă cu sinele autentic, adică cu acele părți care au fost cândva inhibate pentru a proteja relația.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

24/10/2025

Întâlnesc frecvent în cabinet situații în care durerea nu provine direct din evenimentul menționat, ci din semnificația pe care mintea o atribuie acelui eveniment. De altfel, suferința psihologică apare și atunci când percepția noastră despre realitate este distorsionată de experiențe trecute, de mecanisme de apărare și de lentilele formate în contexte de nesiguranță.

De exemplu, o persoană care a crescut într-un mediu în care greșelile erau sancționate sever poate percepe orice feedback (care nu e doar 100% pozitiv), oricât ar fi de constructiv, ca pe o amenințare. Concret, în cadrul unui feedback la un proiect: un “Poate te-ar ajuta să mai revizuiești ultima parte din proiect” ajunge să fie interpretat ca “Am greșit tot proiectul. Nu mă descurc deloc!” Astfel, nu situația actuală este “problema”, ci amintirea implicită a pericolului trăit altcândva. Cu alte cuvinte, conținutul din prezent este filtrat prin amprenta trecutului.

Un alt exemplu: cineva care a fost respins emoțional în copilărie poate interpreta lipsa unui răspuns la mesaj drept dovada că „nu este important”. Când, de fapt, celălalt poate fi doar ocupat sau nu a avut telefonul pe lângă el în acele momente. Însă sistemul nervos, antrenat în trecut pentru supraviețuire, reacționează ca și cm pericolul ar fi real, în prezent.

Procesul psihoterapeutic urmărește tocmai acest lucru: diferențierea între ceea ce este acum și ceea ce a fost cândva. În terapie, învățăm să privim realitatea fără distorsiunile experiențelor adverse din trecut, să aducem claritate acolo unde frica a pus ceață, și să transformăm imaginea subiectivă într-o percepție mai fidelă a prezentului. Trecutul nu poate fi schimbat, dar putem schimba felul în care îl privim, iar de acolo, prezentul începe să se simtă diferit.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

21/10/2025

„N-am nevoie de nimeni, prefer să mă descurc pe cont propriu. Nu-mi place să depind de nimeni. Pot face totul.” - Astfel de afirmații apar frecvent în cabinet și pot fi interpretate la prima vedere, mai ales din exterior, ca semne ale unei autonomii solide. În realitate, ele descriu însă o autonomie nesănătoasă, rigidă, construită ca reacție la experiențe timpurii de respingere, neîncredere sau lipsă de sprijin emoțional.

Autonomia reprezintă o componentă esențială a dezvoltării psihice sănătoase, fiind definită ca abilitatea de a acționa în acord cu propriile nevoi, valori și convingeri, fără a depinde excesiv de aprobarea sau controlul celorlalți. Ea implică o identitate diferențiată și capacitatea de autoreglare emoțională, adică de a rămâne conectat la sine în prezența celuilalt.

Prin contrast, autonomia nesănătoasă, în care apropierea este percepută ca amenințare, este un mecanism de protecție, o strategie de control menită să evite vulnerabilitatea. Acest tipar își are de multe ori originea în experiențele timpurii de atașament nesecurizant, unde apropierea a fost asociată cu durerea, iar nevoia de sprijin cu rușinea. Copilul învață că pentru a fi în siguranță trebuie „să se descurce singur”, să nu aibă nevoie de nimeni. În viața adultă, acest tipar se traduce prin dificultăți de implicare emoțională, respingerea ajutorului și o nevoie intensă de control.

În procesul psihoterapeutic, miza nu este renunțarea la autonomie, ci redefinirea ei. Autonomia sănătoasă presupune capacitatea de a fi în relație fără a te dizolva în celălalt, și de a fi cu tine fără a te închide față de lume. Ea implică asumarea vulnerabilității ca parte a conexiunii, recunoașterea nevoilor proprii și disponibilitatea de a primi sprijin. Doar atunci când persoana poate spune: “pot să mă bazez pe mine, dar pot și să mă las sprijinit(ă)”, putem vorbi despre o autonomie cu adevărat sănătoasă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

17/10/2025

Ne dorim adesea să ne simțim mai bine, dar nu mereu privim cu adevărat spre ceea ce ne face rău. A conștientiza sau a ști de ce ne doare este doar începutul. A acționa în direcția schimbării este partea care transformă. Atâta timp cât mediul, alegerile sau relațiile care întrețin dezechilibrul rămân neschimbate, psihicul continuă să funcționeze într-o stare de alertă.

La fel ca în plan biologic, nici psihicul nu poate procesa la nesfârșit ceea ce îi face rău. Dacă mâncăm un aliment alterat, nu digestia trebuie antrenată, ci sursa disconfortului trebuie îndepărtată. Practic nu ne putem aștepta ca, mâncând acel aliment în mod repetat, digestia să nu aibă de suferit. Organismul nu se adaptează la toxicitate. Dimpotrivă, reacționează prin disconfort, greață, inflamație.

În mod asemănător, expunerea constantă la factori relaționali sau situaționali nocivi, chiar și în prezența conștientizării, nu duce la reziliență, ci la epuizare. Nu putem diminua anxietatea dacă trăim constant în medii care o reactivează. Nu putem găsi echilibrul emoțional în relații care ne rănesc permanent. Nu putem cultiva liniștea interioară în absența limitelor sănătoase.

În psihoterapie, acest principiu devine evident: cunoașterea de sine fără acțiune se transformă într-o formă de stagnare conștientă. Identificarea factorilor de risc trebuie urmată de delimitare, restructurare și alegerea unor contexte care permit reglarea sistemului nervos.

Astfel, pentru a ne menține starea de bine, avem nevoie să facem alegeri prin care să ne protejăm, să ne respectăm și să ne construim spațiul de siguranță. Adică alegeri care susțin sănătatea și funcționarea sănătoasă a psihicului, nu suferința.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

15/10/2025

Atunci când ne tăiem la deget, reacția este imediată: curățăm rana, o pansăm, îi acordăm atenție. Când avem febră, căutăm cauza și ne permitem odihna. Corpul transmite semnale clare, iar noi răspundem prompt. Însă atunci când durerea nu curge prin sânge, ci printr-o tensiune în gât, o presiune în piept, o migrenă recurentă sau o durerere de stomac fără explicație medicală, tindem adesea să o minimalizăm, să o tratăm izolat de contextul emoțional, pe principiul “Eh, nu-i mare lucru!”.

În practica clinică, vorbim despre somatizare, care este definită ca manifestarea corporală a unor conflicte psihice, tensiuni emoționale sau conținuturi inconștiente neintegrate. Ea apare atunci când sistemul psihic, care se confruntă cu un nivel ridicat de stres sau cu emoții dificil de gestionat, recurge la corp ca mediu de descărcare și comunicare.

Astfel, somatizarea este modul în care psihicul, suprasolicitat sau nereglat emoțional, traduce suferința în limbajul corpului. Când nu putem plânge, corpul plânge pentru noi. Când nu putem spune “mă doare”, corpul devine el însuși expresia durerii. Mai mult, simptomul somatic funcționează ca un sistem de alarmă, indicând că tensiunea emoțională a depășit capacitatea noastră de a o gestiona conștient. Chiar dacă nu se vede sânge și nu există o rană concretă, energia psihică este consumată intens și așa apar dureri fără cauză medicală, diverse senzații corporale, tensiuni corporale etc.

În psihoterapie, privim somatizarea ca pe o formă de comunicare corporală, nu ca pe un simptom de eliminat cu orice preț. Procesul de explorare permite descifrarea mesajului din spatele durerii și restabilirea legăturii armonioase dintre corp și emoție.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

13/10/2025

O parte esențială a procesului de autocunoaștere este recunoașterea dualității interioare. În fiecare dintre noi coexistă forțe aparent opuse: un înțelept interior capabil de claritate și compasiune, dar și un critic exigent, care evaluează și corectează. Există momente de creativitate și vitalitate, dar și clipe de pasivitate sau retragere.

Tendința de a ne percepe în termeni absoluți (bun sau rău, motivat sau leneș, puternic sau slab) ne limitează înțelegerea propriei naturi. Psihicul uman funcționează într-un continuum dinamic, iar polaritățile sale nu reprezintă disfuncționalitate, ci expresia complexității și flexibilității interne.

În psihoterapie, învățăm să nu excludem aceste contraste, ci să le integrăm. Să putem spune: „Da, sunt o persoană creativă, dar uneori am nevoie și de repaus.” Această atitudine de acceptare integrativă permite apariția unei relații mai blânde cu sine, în care dualitatea nu mai este o sursă de conflict, ci un spațiu de echilibru și (re)cunoaștere a tuturor părților noastre.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

11/10/2025

Durerea, fie ea fizică sau emoțională, este o reacție firească a organismului în fața unei experiențe dificile. Ea nu este inamicul nostru, ci un “sistem” de semnalizare menit să atragă atenția asupra unei leziuni (corporale sau psihice) care necesită îngrijire.

De exemplu, dacă mă lovesc la gleznă, voi simți durere. Durerea nu este rana însăși, ci simptomul care mă avertizează că există o zonă afectată. Un analgezic poate calma temporar disconfortul, însă nu vindecă plaga. Pentru a mă recupera, este necesar să mă ocup de cauza durerii, nu doar de manifestarea ei.

La fel se întâmplă și în plan psihologic. În fața experiențelor traumatice, pierderilor sau în situații care ne-au depășit capacitatea de a face față, durerea emoțională apare ca o expresie a contactului cu ceea ce a fost prea mult, prea devreme sau prea intens. În încercarea de a o evita, ne putem anestezia prin mecanisme de apărare, comportamente de control excesiv, hiperimplicare sau retragere emoțională. Dar exact ca analgezicul fizic, aceste soluții oferă doar alinare temporară. Durerea nu dispare. Ea rămâne acolo, ca un ecou al nevoii de a fi văzut și îngrijit.

De altfel, durerea ne îndreaptă atenția către locul unde s-a produs ruptura și ne spune: „Uite, aici este o rană. Ai grijă de ea.” În psihoterapie, lucrul cu durerea presupune tocmai această întoarcere conștientă către rană, într-un cadru de siguranță, în care persoana poate reface legătura cu sine, cu propriul corp și cu experiența trăită, fără a fi copleșită de ea. Doar astfel durerea își poate pierde funcția de avertisment și se poate transforma într-un semn al integrării.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

10/10/2025

De Ziua Mondială a Sănătății Mintale și nu numai:

“Mi-aș dori să înțelegem că la psiholog nu mergi doar când simți că „nu mai poți”, ci și pentru a învăța să te cunoști, să te înțelegi, să-ți dai voie să fii mai blând cu tine. Așa cm ne întreținem corpul, pielea, unghiile, părul, putem avea grijă și de partea noastră emoțională. Nu pentru că suntem „defecți”, ci pentru că suntem oameni. Când ne doare o parte din corp, după câteva reprize de durere, adesea, oamenii se îndreaptă către un medic. Și această acțiune e văzută ca fiind normală – te doare stomacul, mergi la medic. În schimb, când sufletul te doare, adesea, rușinea și etichetele primează. Ba chiar vorbele grele precum „N-ai nimic”, „Ești prea sensibil”, „Alții au probleme mai grave” ajung să doară mai tare decât durerea inițială. Ajung să te facă să-ți negi suferința, să o ascunzi, să o împingi într-un colț întunecat, doar ca să pari „puternic”. Dar adevărul e că nu trebuie să suferi în tăcere ca să fii valid. Nu trebuie să te compari cu durerile altora ca să-ți dai voie să ceri ajutor. Durerea sufletească nu e mai puțin reală doar pentru că nu se vede la radiografie. Anxietatea, depresia, burnout-ul, trauma, frica, nesiguranța – toate lasă urme. Și avem nevoie de înțelegere, de timp, de spațiu și, mai ales, de sprijin.

Mi-aș dori ca atunci când cineva spune „Nu mai
pot” sau „Mi-e greu”, să nu se mai lovească de ziduri de judecată, ci de brațe deschise și de un „Hai să vedem de ce ai nevoie. Sunt aici.” A merge la psiholog nu este un act de slăbiciune, ci un gest de curaj. E felul în care spui: „Mă respect suficient cât să nu mai ignor ce simt. Merit să-mi fie bine. Și nu trebuie să trec singur prin asta.” Cum ar fi dacă am trata și durerea sufletească cu aceeași grijă cu care tratăm o rană pe piele? Cum ar fi dacă ne-am permite să fim și fragili și curajoși în același timp? Și ce-ar fi dacă am vedea mersul la psiholog ca pe o formă de igienă emoțională? Ca pe o formă de respect pentru propria viață interioară, ceva de care să ne preocupăm încă de la primele semne? Pentru că asta e esența umanității: să simțim. Să cerem ajutor, să relaționăm. Să ne vindecăm, să ne întregim. Pentru mine, a normaliza mersul la terapie înseamnă a da voie oamenilor să nu mai poarte totul singuri. Înseamnă a spune cu sinceritate: nu ești slab dacă ceri ajutor. Ești om. Și meriți să fii sprijinit. Și e în regulă. Nu e nimic defect la tine.” - fragment din noua mea carte, “Eu și piesele din puzzle-ul meu”

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

12/11/2025

08/11/2025

06/11/2025

03/11/2025

29/10/2025

24/10/2025

21/10/2025

17/10/2025

15/10/2025

13/10/2025

11/10/2025

10/10/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category