03/11/2025
Mă numesc Olivia. Am 81 de ani.
Trăiesc singură într-un mic apartament deasupra unui magazin de feronerie din Iași. Nu am multe — dar mă descurc.
O pensie modestă, ceva economii și mica mea grădină de pe balcon: mentă, cimbru și o plantă de roșii încăpățânată care refuză să renunțe.
În fiecare vineri merg la același supermarket.
La aceeași oră. Cu același cărucior.
Cumpăr ceai, pâine, borș să îmi fac o ciorbă… și întotdeauna — o tabletă de ciocolată. Răsfățul meu săptămânal.
Într-o după-amiază ploioasă, stăteam la coadă în spatele unei tinere femei.
Avea doi copii mici — unul plângea încetișor, celălalt ținea strâns un iepuraș de pluș cu un ochi lipsă.
Și-a pus lucrurile pe bandă: lapte, ouă, orez, mazăre congelată.
Mâinile îi tremurau.
Când casiera a spus: „Sunt 28,76 lei”, femeia a încremenit.
A încercat un card. Refuzat.
Altul. Refuzat din nou.
Cu vocea frântă a șoptit:
„Pot să scot laptele și pâinea?”
Și înainte să apuc să mă gândesc prea mult, am întins o bacnotă de 50 de lei către casieră.
„Luați de aici”, am spus.
Femeia s-a întors spre mine, cu ochii mari.
„Nu… nu pot accepta asta.”
„Poți”, i-am spus încet. „Toți avem nevoie de ajutor, din când în când.”
Am zâmbit, mi-am luat punga mică și am plecat înainte să apuce să-mi mulțumească.
N-am făcut-o pentru mulțumiri.
Am făcut-o pentru că mi-am amintit.
Mi-am amintit cm e să fii tânără, fără bani, speriată — crescându-ți singură copilul după ce soțul te-a părăsit.
Mi-am amintit cm stăteam la o coadă exact așa… și nimeni nu m-a ajutat.
Așa că am ajutat. Și m-am întors acasă.
Nu știam însă că femeia — o cheamă Adela— a scris în acea seară despre întâmplare pe o pagină de Facebook din comunitate:
„O străină mi-a plătit cumpărăturile azi.
O doamnă în vârstă, cu părul cărunt și ochi blânzi.
N-a spus mare lucru — doar a plătit, a zâmbit și a plecat.
Copiii mei au mâncat în seara asta datorită ei.
Dacă o cunoaște cineva, spuneți-i că un simplu «mulțumesc» nu e de ajuns.”
Cineva a comentat:
„Purta o geacă verde?”
Altul a scris:
„Locuiește deasupra magazinului de pe colț. O văd în fiecare dimineață udându-și plantele.”
În câteva ore, oamenii au început să apară la ușa mea.
Nu reporteri. Nu camere.
Vecini.
Unul mi-a adus flori.
Altul, un borcan cu dulceață de casă.
Cineva a lăsat o eșarfă tricotată manual.
Un adolescent a strecurat un bilețel sub ușă:
„Ați ajutat-o pe ea. Eu voi ajuta acum — ofer meditații gratuite copiilor la centrul de tineret.”
Apoi au venit scrisorile.
O asistentă a scris:
„Am rămas peste program aseară, ca să alin un pacient. Pentru că mi-ați amintit că bunătatea contează.”
Un bărbat aflat în recuperare a spus:
„Am găsit azi un portofel și l-am returnat. M-am gândit la dumneavoastră.”
Iar Adela?
A venit săptămâna trecută — cu copiii ei.
Am stat pe balcon, bând ceai printre menta și cimbrul meu.
Cel mic mi-a întins iepurașul de pluș.
„Îi place de tine”, a spus.
Merg în continuare la magazin în fiecare vineri.
Și acum, uneori, cineva îmi plătește ciocolata.
Și îi las.
Pentru că bunătatea nu se termină — se întoarce.
Așteaptă liniștită pe cineva destul de curajos ca să o pornească din nou.
Și dacă te întrebi —
Nu ai nevoie de bani ca să oferi speranță.
Trebuie doar să vezi pe cineva.
Să-l vezi cu adevărat.
Și să spui, fără cuvinte:
„Știu cm e. Sunt alături de tine.”
Așa se face lumea mai bună.
Nu prin discursuri mari.
Nu prin titluri de ziar.
Ci prin momente simple, tăcute —
Între oameni care aleg să le pese.
via Drumurile Patriei
Laurentiu si Melinda Faragau
