04/11/2025
Ai văzut vreodată un copil care, după ce l-ai certat, i-ai ținut un discurs, să-ți spună:
„Continuă, dragă mamă, învăț atât de multe din ce spui.
Dă-mi voie să notez sfaturile tale, să mă gândesc la ele mai târziu”?
NICI EU.
E ușor să fii empatic cu adulții.
Prietenii mei nu mă țin trează noaptea.
Nu trebuie să-i conving să se spele pe dinți,
să-și îmbrace hainele, să meargă la școală,
să-și facă temele, să nu-și lovească frații
sau să vorbească politicos.
Dacă prietenii mei adulți s-ar comporta ca un copil de cinci sau șapte ani,
probabil n-ar mai fi mult timp prietenii mei.
Dar un copil nu este un prieten adult în miniatură.
El are nevoie de ghidaj, de călăuzire,
de un adult care să-i arate drumul atunci când totul e nou și confuz.
Pentru că, atunci când părintele încearcă să fie doar prieten,
vocea lui își pierde greutatea,
iar copilul rămâne fără coordonate clare.
Se pierde linia dintre apropiere și autoritate,
iar vocea care ar trebui să ghideze devine doar una dintre multe altele.
Prietenul oferă alinare.
Părintele oferă sens și direcție.
Îl învață cm să meargă.
Și chiar dacă acest drum include limite, reguli și frustrări,
în timp, copilul va ști că acel adult nu a fost doar prietenul lui,
ci ghidul care l-a ajutat să crească.
Și, dincolo de reguli și explicații,
ei au nevoie de ascultare, de validare și de înțelegere.
Nu ca prieten.
Ci ca părinte care rămâne prezent, ferm și empatic.
—
Monica Bancos
Psihoterapeutul copilului tău
