14/09/2025
Azi e despre copii și despre reacțiile lor și ale noastre, despre tantrumul de copil versus tantrumul de adult.
Confundăm dezechilibrele noastre emoționale cu reacțiile intense ale copiilor pentru că uneori ne este imposibil să distingem între ceea ce simțim noi și ceea ce trăiesc ei în mod real.
Când un copil plânge, lovește sau protestează, părintele resimte adesea o reacție disproporționată în propriul corp, o tensiune care nu are legătură directă cu situația prezentă, ci cu un trecut interior care nu a fost nici înțeles, nici procesat. Dacă ceea ce simțim vine ca o activare bruscă, dacă sărim ca un arc tensionat, reacția noastră are mai mult de-a face cu lipsa noastră de reglare decât cu comportamentul copilului.
Un copil care are un tantrum nu face altceva decât să exprime o emoție pe care nu știe încă să o conțină. Sistemul lui nervos este copleșit, iar cortexul prefrontal nu este suficient de matur pentru a-i oferi resurse de calm.
Copilul nu are răbdare, pentru că nu are încă structura care să o susțină, copilul nu cooperează, pentru că nu poate accesa în acel moment funcțiile de anticipare și control, copilul nu înțelege limitele, pentru că nu are încă o hartă clară a regulilor, a limitelor celorlalți și a limitelor proprii și totuși, în loc să vedem realitatea neurologică a copilului, chiar dacă noi ca adulți știm(sau intuim)toate aceste lucruri, reacționăm dintr-un impuls de control, dintr-o nevoie disperată de liniște, dintr-o intoleranță la haos care ne aparține nouă ci copilului care am fost și noi la rândul nostru.
Ceea ce se activează în adult în acele momente nu este luciditatea parentală, sunt urmele unei educații în care emoțiile puternice au fost percepute ca periculoase sau inacceptabile. Reacționăm intens la tot ceea ce nu ne-a fost primit. Când am învățat că furia trebuie suprimată, tristețea ignorată, nevoia de apropiere minimalizată și ne găsim în fața unui copil care ne cere să îi primim emoția, care plânge, care trăiește fără filtru acea emoție, reactivăm exact acele mesaje care ne-au fost transmise și care s-au înrădăcinat în sistemul nostru nervos: să te liniștești repede, să taci, să nu deranjezi, să nu simți prea mult, să nu se vad ceea ce simți, să nu fi slab, să nu fi deranjant, să nu ieși în evidență, să nu fi respins.
Din perspectivă neuropsihologică, tantrumul este o criză de reglare. Atunci când amigdala este hiperstimulată, iar lipsa unui control executiv matur face imposibilă revenirea la o stare de echilibru fără sprijin extern, copilul are nevoie de reglare prin prezență, de o figură calmă care nu amplifică ceea ce simte, care îi conține și coreglează emoția. În lipsa acestei prezențe, reacția copilului va fi mai lungă, mai intensă, mai izolată, iar dacă adultul intervine dintr-un spațiu de propriul dezechilibru, ceea ce urmează este o escaladare care nu mai are nimic de-a face cu conținutul situației și totul de-a face cu două corpuri care nu știu să stea împreună în același spațiu, atunci când simt aceleași emoții.
Nu putem vorbi despre reglarea copilului fără să vorbim despre capacitatea adultului de a-și recunoaște propriile stări. Un adult care nu și-a înțeles anxietatea, care își reprimă furia sau care trăiește rușinea ca pe o amenințare constantă va reacționa exagerat la fiecare gest care i-o amintește și va interpreta criza copilului ca pe o lipsă de respect, ca pe un atac la autoritate, ca pe o dovadă de eșec. Ceea ce se petrece în acele momente este o întâlnire între două lumi neregulate emoțional, dintre care una are un creier aflat în formare și cealaltă are obligația de a fi punctul de siguranță al interacțiunii. Acum gândiți-vă ce se întâmplă atunci când se întâlnesc doi adulți care nu știu să stea în același spațiu simțind aceeași emoție.
În dinamica adult/adult, avem responsabilitatea împărțită. În relația adult/copil, nu copilul trebuie să știe cm să se calmeze, nu copilul trebuie să se retragă când devine prea mult, nu copilul poartă responsabilitatea pentru starea sistemului familial.
Ceea ce îl ajută pe un copil să învețe autoreglare emoțională, să se liniștească și să se echilibreze nu este severitatea adultului, este modelul pe care îl oferă în mod repetat și coerent. Iar acest model nu poate fi doar verbal, nu poate fi bazat pe indicații, nu poate fi impus prin autoritate.
Copilul face ceea ce vede, nu ceea ce i se zice să facă. Modelul pe care copilul îl vede în noi se construiește în fiecare zi prin felul în care adultul poate să reacționeze în tensiune, prin felul în care stă lângă emoția care nu îi convine, prin felul în care acceptă expresia fără să o ia personal.
Există un moment în care copilul urlă, adultul simte că vrea să plece sau să urle, aerul din cameră devine greu, echilibrul de relație se zdruncină. Dacă în acel moment, cineva reușește să rămână cu emoția fără să îi crească intensitatea, să nu adauge dispreț sau pedeapsă peste emoție, atunci copilul învață să ajungă la un punct la autoregla emoțional.
La fel vine reglajul emoțional și autoreglarea și pentru adulți care simt emoția ca niște copii răniți, nu vine din calm și liniște, nu vine din ordine, nu vine din conformitate, vine din capacitatea de a duce în corp haosul, durerea, emoția, tot ceea ce se întâmplă, fără a intra în suprareacție, în anularea emoției celuilalt(sau a emoției proprii) și fără a distruge relația.
Da da, e mult. Merită recitit. Bună dimineața la cafeluță ❤️😎
