10/02/2026
Rolul psihoterapeutului în procesul de vindecare a copilului și a adolescentului
Procesul de vindecare emoțională al copilului și adolescentului nu este unul rapid, liniar sau exclusiv „rațional”. El se construiește treptat, în relație, în siguranță și în ritmul unic al fiecărui copil. În acest parcurs, psihoterapeutul nu este un „reparator” al copilului, ci un însoțitor atent, stabil și conținător, care creează cadrul necesar pentru ca vindecarea să devină posibilă.
1. Psihoterapeutul – creatorul spațiului sigur
Primul și cel mai important rol al psihoterapeutului este acela de a crea un spațiu sigur emoțional. Copiii și adolescenții vin în terapie cu frici, rușine, furie, confuzie sau dureri pe care nu le pot pune în cuvinte.
Terapeutul oferă:
-un loc fără judecată;
-predictibilitate și limite clare;
-o prezență calmă, reglatoare.
În acest spațiu, copilul poate experimenta, poate greși, poate simți fără teama de a fi respins.
2. Relația terapeutică – fundamentul vindecării
Vindecarea nu apare din tehnici sofisticate, ci din relația terapeutică. Copilul sau adolescentul învață, adesea pentru prima dată, cm este să fii:
-văzut;
-auzit;
-acceptat exact așa cm ești.
Prin relația cu terapeutul, copilul repară experiențe relaționale timpurii: abandon, critică, respingere, lipsă de protecție. Terapeutul devine un model de adult stabil, coerent și empatic.
3. Traducător al emoțiilor greu de înțeles
Copiii nu vin cu „probleme”, ci cu emoții prea mari pentru vârsta lor.
Psihoterapeutul ajută copilul să:
-recunoască ce simte;
-dea nume emoțiilor;
-facă legătura dintre emoții, gânduri și comportamente.
Pentru adolescent, acest proces este esențial în construirea identității și a autonomiei emoționale.
4. Reglare emoțională și co-reglare
Mulți copii și adolescenți nu știu să se liniștească singuri. Ei au nevoie, mai întâi, de co-reglare.
Terapeutul:
-împrumută calmul său copilului;
-tolerează emoțiile intense fără a le respinge;
-rămâne prezent chiar și când apar furia, tăcerea sau retragerea.
În timp, copilul interiorizează această capacitate și începe să se autoregleze.
5. Oglindă blândă și ghid al sensului
Psihoterapeutul nu corectează copilul, ci îl oglindește:
„Așa te văd eu.”
„Asta pare greu pentru tine.”
Prin această oglindire, copilul capătă:
-coerență internă;
-încredere în propriile trăiri;
-sentimentul că emoțiile lui au sens.
Pentru adolescent, acest lucru reduce confuzia, rușinea și nevoia de mască.
6. Lucrul cu familia – un pilon esențial
Vindecarea copilului nu se întâmplă izolat. Psihoterapeutul:
-sprijină părinții în înțelegerea nevoilor emoționale ale copilului;
-traduce comportamentele copilului în limbaj emoțional;
-ajută familia să devină mai conținătoare și mai sigură.
Astfel, terapia nu rămâne doar în cabinet, ci se continuă în viața de zi cu zi.
7. Respectarea ritmului copilului
Un rol matur al psihoterapeutului este răbdarea.
Nu grăbește insight-urile, nu forțează confesiuni, nu „sapă” acolo unde copilul nu este pregătit. Vindecarea reală apare atunci când copilul simte că:
„Pot merge înainte când sunt pregătit.”
Concluzie:
Psihoterapeutul nu vindecă în locul copilului sau adolescentului.
El ține spațiul, poartă emoțiile împreună cu el, oferă sens și siguranță, până când copilul poate face aceste lucruri singur.
Vindecarea este, în esență, un proces relațional.
Iar psihoterapeutul este acel adult care rămâne prezent, chiar și atunci când emoțiile sunt prea mari, prea confuze sau prea dureroase.
