06/12/2025
„𝗔𝗱𝘂𝗹𝘁𝗶𝗶 𝗻𝘂 𝗻𝗲 𝗯𝗮𝗴𝗮 𝗶𝗻 𝘀𝗲𝗮𝗺𝗮, 𝗻𝘂 𝘀𝗲 𝘂𝗶𝘁𝗮 𝗶𝗻 𝗼𝗰𝗵𝗶𝗶 𝗻𝗼𝘀𝘁𝗿𝗶, 𝗻𝗲 𝗲𝘃𝗶𝘁𝗮.. 𝗡𝗼𝗶 𝗱𝗼𝗮𝗿 𝘃𝗿𝗲𝗺 𝘀𝗮 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗮𝗺 𝘀𝗶 𝗻𝗼𝗶 𝗰𝘂 𝗰𝗲𝘃𝗮..”
Ni s-au înmuiat genunchii să ascultăm astfel de mărturisiri de la adolescenți pe care îi vedeam abia a doua oară la ochi. Câtă neputință și confuzie. Și mai ales durere. Și chiar frică! E adevărat că de multe ori simțim, ca adulți, o anume tensiune când ne punem față în față pentru prima oară. Dar oare așa se citește tensiunea asta la ei? Oare chiar și nouă ne e frică de ei? Ce se întâmplă, de fapt, când ne retragem dintr-o conversație profundă cu ei? De ce le evităm privirea directă?
𝗜𝗻 𝗰𝗼𝗽𝗶𝗹𝗮𝗿𝗶𝗲, 𝗮𝘂𝘁𝗼𝗿𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝘃𝗲𝗿𝘁𝗶𝗰𝗮𝗹𝗮. În adolescență, copiii trec de la ascultare la 𝗻𝗲𝗴𝗼𝗰𝗶𝗲𝗿𝗲 𝘀𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘁𝗲𝘀𝘁𝗮𝗿𝗲. E o schimbare care poate că ne activează o frică străveche. Ne e teamă că, dacă nu putem controla un adolescent (să-l facem să ne asculte, să facă teme, să își aleagă o facultate), pierdem controlul asupra propriului rol de adult. Adicătelea, am eșuat!
Adevărul e că adolescenții, în căutarea lor de autenticitate, au un detector de neegalat pentru impostură și inconsecvență. Ei nu ascultă ce zicem, ci 𝗰𝗲 𝘁𝗿𝗮𝗶𝗺. Frica noastră nu e că nu știm răspunsul, ci că nu am trăit suficient de bine viața pe care le-o „predicăm". Ne temem că ne vor descoperi 𝗳𝗶𝘀𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲 – momentele în care nu suntem siguri, în care ne dăm cu presupusul, sau în care facem doar pe șefii.
Și atunci poate că acesta este cel mai profund adevăr: când un adolescent se revoltă, el nu ne contestă direct pe noi, ci sistemul rigid pe care l-am adoptat și inconsecvența cu care îl aplicăm în propriile vieți. Iar refuzul lor de a capitula sau de a fi „reparați” ne obligă să ne confruntăm cu 𝗹𝗶𝗺𝗶𝘁𝗲𝗹𝗲 𝗻𝗼𝗮𝘀𝘁𝗿𝗲 ca părinți/mentori, ca adulți în propriile vieți.
𝗖𝗲 𝘀𝗮 𝗳𝗮𝗰𝗲𝗺? Poate că să lăsăm la ușă pretenția de a fi infailibili și să intrăm în conversație cu inima deschisă. Este singurul mod în care ambele generații pot crește.
𝘝𝘰𝘪 𝘤𝘦 𝘤𝘳𝘦𝘥𝘦𝘵𝘪 𝘤𝘢 𝘭𝘦 𝘭𝘪𝘱𝘴𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘤𝘦𝘭 𝘮𝘢𝘪 𝘮𝘶𝘭𝘵 𝘢𝘥𝘰𝘭𝘦𝘴𝘤𝘦𝘯𝘵𝘪𝘭𝘰𝘳 𝘥𝘪𝘯 𝘥𝘪𝘢𝘭𝘰𝘨𝘶𝘭 𝘤𝘶 𝘢𝘥𝘶𝘭𝘵𝘪𝘪?
