04/12/2025
Cea mai dragă fotografie cu mine de când eram mică este una din ziua în care am împlinit 3 ani. Părinții m-au dus, împreună cu frații mei, la studioul foto din cartier, cu tort și lumânări, și ne-au făcut câteva poze, atât împreună cât și separat. Poza este alb-negru, era în 1983, dar eu știu exact că aveam o rochiță din catifea verde și papuci de lac cu alb și roșu. Pur și simplu știu.
Mă topesc de dragul acestei fetițe și știu că acel moment a fost unul important. Fratele meu cel mic se născuse cu numai un an și jumătate înainte și mai știu că universul meu era bulversat. Al mamei și mai mult, având trei copii de vârste mici, eu fiind la mijloc. Cred că i-a fost foarte greu și îmi e dificil să îmi imaginez cm se împărțea între bebelușul născut prematur, foarte solicitant, și ceilalți doi copii cu nevoi la fel de mari și importante. Îmi amintesc că atunci când copilul meu avea trei ani mi-a fost cel mai greu.
În această etapă de vârstă copiii au nevoi extrem de importante: nevoie de confirmare, de co-reglare, de un adult care să îi țină aproape și să îi oglindească emoțiile. Este vârsta în care se naște autonomia, dar în același timp dependența afectivă este încă uriașă. Privind acum, ca terapeut, pot să traduc în cuvinte ceea ce la trei ani simțeam doar în corp: fetița aceea avea nevoie să fie ținută în brațe ceva mai mult decât putea mama să ofere în acel moment. Și a putut mult!❤️
Și nu pentru că nu ar fi vrut. Ci pentru că și ea era doar un om. Dar știu că au fost și alți adulți relevanți lângă mine, un sat mic: bunica și bunicul materni, tata.
Acum, când privesc fotografia pe care am creat-o cu AI, eu, adultul, îmbrățișând varianta mea mică, simt o duioșie pe care cuvântul abia o cuprinde. E o îmbrățișare simbolică, dar atât de reală pentru psihicul meu. În teoria atașamentului se spune că internalizăm figurile noastre de grijă, le purtăm în noi toată viața, fie că au fost disponibile, fie că au fost copleșite. Iar eu îmi dau seama că, undeva, foarte adânc, o parte din mine a continuat să o aștepte pe mama. Să fie mai prezentă, mai odihnită, mai liniștită.
Doar că mama nu putea fi toate acestea în același timp. Și asta nu din lipsă de iubire, ci din lipsă de spațiu intern. Trei copii mici înseamnă o permanentă fugă între nevoi. Înseamnă să îți dorești să fii o mamă perfect disponibilă și, în același timp, să trăiești neputința de a nu reuși. Ca adult, simt acum altfel, simt compasiune pentru ea și tandrețe pentru mine. Mama a reușit să mă învețe iubirea. Sistemul meu familial a reușit asta, o pot recunoaște datorită lor.
În fotografia asta nouă, cea pe care am generat-o, parcă o văd pe fetița de trei ani respirând ușurată. Ca și cm ar spune: deci, în final, ai venit. M-ai găsit. Iar eu, cea de azi, îi răspund fără cuvinte. O țin în brațe și îi dau spațiul acela psihic în care copilul se poate odihni pentru a crește.
Și totuși, dincolo de recunoștința pentru mama mea și pentru tot ce a reușit să facă, există și o tristețe. O tristețe matură, nu acuzatoare. Tristețea firească pentru momentele în care, fără intenție, părinții noștri se pierd pe ei înșiși sub greutatea responsabilităților și, odată cu ei, se pierde și disponibilitatea aceea emoțională pe care copiii o caută instinctiv. Este o tristețe fără vinovați, ci doar cu înțelegere.
Astăzi, când o privesc pe fetița din fotografie, știu că nu mai trebuie să aștepte. Sunt aici pentru ea. O port în mine, o ascult, o țin aproape. Și în timp ce fac asta, îmi simt râsul, râsul acela amestecat cu lumină, izvorând tot din ea, din copilul care încă trăiește în mine și care e văzut.
