19/04/2026
Copiii noștri nu mai sunt copii și noi privim o filmare ca asta, unii cu zâmbetul pe buze, alții cu o lacrimi în ochi.
Filmarea în cauză e facuta la un banchet de clasa a VIII-a. COPII. Nu adolescenți rebeli, nu tineri „cu experiență”, ci copii. În jurul unei cântărețe, cântând cu foc o manea cu un conținut care nu lasă loc de interpretări: sexualitate explicită, atitudini de adult, unduiri de solduri la fete de nici 12 ani unele din ele, gesturi copiate fără filtru. Și, inevitabil, apare întrebarea: unde sunt părinții?
Pentru că nu e doar despre o melodie, nu e despre un gen muzical. Și nici despre teribilismul vârstei sau libertate și distracție. Este despre context, despre moment, despre VÂRSTĂ.. Este despre cm alegem, ca adulți, să ne lăsăm copiii să sară etape, sau, mai grav, despre cm îi împingem noi să o facă.
Ne place să spunem că „așa e generația”, dar generația nu apare din neant, ea este crescută, educată, modelată. Dacă la 14-15 ani copilul cântă despre lucruri pe care ar trebui abia să le descopere, atunci cineva i-a spus, direct sau indirect, că e în regulă si poate că exact acolo e problema reală: NORMALIZAREA.
Normalizăm orice, doar ca să nu fim „demodați”, normalizăm pentru că ne e mai ușor să fim prieteni cu copiii noștri decât părinți. Normalizăm pentru că ne temem să punem limite, acele limite care, paradoxal, oferă siguranță. Doar ca, din păcate, EXISTĂ UN PREȚ.
Fetele acelea, care astăzi cântă și dansează fără să înțeleagă pe deplin ce exprimă, vor crește și lumea nu va mai fi la fel de indulgentă, lumea nu va spune „e doar o joacă”, vor considera asta NORMALITATEA și DISTRACȚIA, va fi firescul lor când va veni vorba de limbaj, de gesturi, de VALORI, de VISELE pe care si le vor face. Iar băieții de lângă ele învață, fără să-și dea seama, CUM SĂ PRIVEASCĂ O FEMEIE. Nu din cărți, nu din filme, nu din modele sănătoase, ci dintr-o scenă de banchet.
Asta e, de fapt, miza: CE MODEL OFERIM.
Și nu-mi spuneți, vă rog, automatismul că toată lumea ascultă manele la petreceri. NU, nu toată lumea o face și NU, nu cu părinții de mână, NU la 12 ani, NU acestea sunt mesajele sanatoase pentru un copil în formare. Pentru că acolo e mai mult, părinții sunt lângă, validează, aprobă, zâmbesc fericiți uitându-se la ei cm se distrează.
Nu putem controla tot ce văd copiii noștri, internetul e acolo, tentațiile sunt peste tot, dar putem controla ce validăm. Putem spune: „NU AICI, NU ACUM!”.
Chiar nu mai putem păstra acel spațiu spațiu în care copilăria să existe?
Pentru că, dacă o pierd prea devreme, ei nu o mai recuperează niciodată și atunci, poate că întrebarea nu e „cum am ajuns aici?”, ci mai degrabă, când am încetat să mai fim adulții din cameră?
UNDE SUNTEM?
CARE E PREȚUL ABSENȚEI NOASTRE?
VREM SĂ PLĂTIM ACEST PREȚ?
Sursa de la care a plecat totul: https://www.instagram.com/reel/DXPKu0gCJwl/?igsh=MWlnYTQxYm8xaGd2ag==
