https://www.facebook.com/122103157736007699/

Psiholog Daniela Mărtoiu, Brasov (2025)

01/12/2025

🇷🇴 La mulți ani, România.
La mulți ani, oameni care încearcă să se audă pe ei înșiși.

Mă gândesc că nu ne ține laolaltă doar limba, nici pământul, nici tradiția.
Ne ține felul în care ne auzim unii pe alții.
Felul în care, chiar și când ne e greu, ne lăsăm vocea să ajungă la celălalt — sau tăcerea.

Să avem și de aici înainte voce pentru adevăr,
tăcere pentru vindecare și prezență unii pentru alții.

- colaborare

29/11/2025

💫 Luni, în cabinet, am trăit acel tip de moment în care două prezențe se aliniază și apare ceva ce nu putea fi gândit dinainte.

În timp ce vorbeam cu o clientă (se știe ea 🙂) despre felul în care se formează — și se destramă — rețelele neuronale ale auto-grijii, a apărut spontan ideea unui mic ritual:

𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐥𝐞𝐧𝐝𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐯𝐞𝐧𝐭 𝐚𝐥 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐞.

Un calendar construit de tine pentru tine, cu gesturi mici care pot schimba direcția unei zile:
un film singură la cinema, o cafea savurată fără grabă, un desen, zece îmbrățișări oferite propriei persoane, cinci cuvinte de apreciere atunci când te-ai critica cel mai ușor.

A fost un moment de cablare tăcută — acel loc unde psihologia întâlnește intuiția, iar inconștientul își spune nevoia.

Și da, recunosc, m-a atins și pe mine.

M-am simțit mândră de ideea aceasta nu pentru că „am inventat ceva”, ci pentru că am recunoscut-o: o formă simplă de grijă pe care noi, adulții, o uităm.

Așa că mi-l creez și eu, astazi, împreună cu colega și prietena mea Otilia.
Un calendar care, zi după zi, mă readuce acasă la mine.

Îl împărtășesc și cu voi ca pe o invitație blândă:
să vă puneți zilnic o urmă de iubire pe hartă.

𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐩𝐞 𝐜𝐮 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢, 𝐜𝐢 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐞 𝐨𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐢 𝐯𝐨𝐮𝐚 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢.

POV: Nimic întâmplător, îmi scriu dorințele cu un creion pe care scrie "Instrument de împlinit vise!"🙏

Take a mindful journey!

23/11/2025

🌙 𝐏𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐝𝐨𝐫𝐦𝐢 (𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐧𝐝 𝐞 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐞) - nu pentru că „se stresează ușor”, ci pentru că undeva în ei trăiește un copil care a crescut fără siguranță.

A fost odată un copil care asculta lumea altfel.
A învățat să fie atent la ton, la priviri, la dispoziții schimbătoare;
Când orice neatenție putea însemna ceartă, critică sau respingere;
Când părinții erau imprevizibili, absenți sau greu de citit.

Așa începe 𝐡𝐢𝐩𝐞𝐫𝐯𝐢𝐠𝐢𝐥𝐞𝐧𝐭𝐚: în case unde pașii se aud prea tare, unde liniștea apasă, unde dragostea vine împreună cu teama.

Copilul s-a aliat cu 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫 - un protector speriat – vocea care spune că tu ești problema.
Fii atent.
Fii perfect.
Nu greși.
Dacă e ceva rău, sigur e vina ta.

Așa a trecut copilăria.

Apoi copilul a crescut.
A devenit adultul care scanează oamenii non-stop, citește micro-expresii, anticipează tensiuni, se pregătește pentru dezastre inexistente.
Un adult cu un corp încă setat pe pericol, chiar dacă viața lui de azi e diferită.

Până într-o seară, când oboseala l-a oprit.
A privit în jur și a văzut că în prezentul lui nu e nicio amenințare reală.
Doar corpul, rămas în trecut.

Și a auzit din nou vocea criticului: “dacă te relaxezi, o să pățești ceva.”

Pentru prima dată, a respirat adânc și i-a răspuns:
„Nu mai ești singur.
Acum sunt eu aici.
Și suntem în siguranță.”

În liniștea aceea, corpul a cedat puțin din încordare.
Atât cât să simtă că nu trebuie să mai păzească nimic.

𝐃𝐞 𝐚𝐢𝐜𝐢 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐩𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞𝐠𝐢𝐫𝐞𝐚
Nu când forțezi relaxarea.
Ci când corpul tău începe să creadă — încet, blând — că pericolul a trecut.
Când înveți să fii adultul pe care copilul acela nu l-a avut.
Când, pas cu pas, treci de la supraviețuire la pace.

*Copilăria explică. Tu alegi ce urmează.

Take a mindful journey!

16/11/2025

🙌 𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚, 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 „𝐞𝐮 𝐬𝐩𝐞𝐫” 𝐬𝐢 „𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚”

Sunt oameni care spun foarte des „eu sper”. O spun ca pe un reflex, ca pe un mod de a rămâne pozitivi.
Și sunt alții care folosesc expresia „speranța moare ultima”, cu un aer de înțelepciune amară, ca și cm speranța ar fi ceva ce trebuie ținut în viață cu forța.

Le auzim atât de des, încât nici nu ne mai întrebăm ce înseamnă, de fapt, speranța.
Însă când treci printr-un moment greu realizezi rapid că speranța nu e un cuvânt. Nu e un slogan. Și nu vine pentru că o rostești.

𝐒𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐞 𝐩𝐚𝐬𝐢𝐯𝐚. 𝐍𝐮 𝐬𝐭𝐚 𝐬𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐞𝐚𝐩𝐭𝐚. 𝐒𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬𝐭𝐞, la fel cm construiești un pod într-un loc în care nu mai există niciun drum.

Și asta nu e doar o metaforă frumoasă. E realitate psihologică.

𝐒𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐢𝐧𝐜𝐞𝐩𝐞 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐫𝐞𝐭

Nu cu „vreau să fie bine”. Ci cu: ce poate fi puțin mai bine astăzi?
Uneori e un obiectiv mic: să dormi câteva ore, să mănânci ceva, să ai o conversație pe care o tot amâni.
Mic, dar realizabil.
Speranța nu se construiește cu idealuri.
Se construiește cu pași mici care devin suport.

𝐀𝐩𝐨𝐢 𝐚𝐩𝐚𝐫 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 – 𝐧𝐮 𝐮𝐧𝐮𝐥, 𝐜𝐢 𝐝𝐨𝐮𝐚-𝐭𝐫𝐞𝐢

Când mintea vede un singur drum, simte presiune.
Când vede două sau trei variante, apare un pic de libertate interioară.

Nu ai nevoie de planuri perfecte. Ai nevoie de opțiuni.

𝐒𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚: 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐭𝐚𝐮 𝐢𝐧 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚

Mulți oameni cred că speranța înseamnă să „simți” ceva.
De fapt, speranța se schimbă când FACI ceva, oricât de mic: un telefon, un duș, o plimbare de câteva minute, o respirație mai adâncă în mijlocul tensiunii.

Aceste gesturi aparent banale îi spun sistemului tău nervos că nu ești complet blocat.
Iar corpul, când se liniștește, deschide uși spre claritate.

𝐒𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭: 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚𝐧𝐠𝐚 𝐭𝐢𝐧𝐞

Nu suntem construiți să trecem singuri prin momente grele. Uneori, speranța apare din felul în care cineva te ascultă.
Din prezența cuiva care nu minimizează și nu dramatizează.
Dintr-un „sunt aici”, spus simplu și sincer.

Sprijinul restabilește echilibrul.
Și într-un corp mai liniștit, speranța are loc să respire.

𝐋𝐚 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥, 𝐬𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐨 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐬𝐞𝐳𝐢

Nu e despre magie.
E despre sens. Despre a reuși să vezi, măcar puțin, cm se leagă lucrurile.
Acolo apare sentimentul acela mic, dar real, că nu ești pierdut.
Că există un următor pas. Că nu e chiar totul întuneric.

𝐒𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚.
𝐒𝐩𝐞𝐫𝐚𝐧𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐥𝐨𝐜, 𝐝𝐚𝐜𝐚 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦.

E făcută din pași mici, din opțiuni, din acțiuni, din reglare emoțională și din oameni care ne țin aproape atunci când noi nu mai putem.

Și poate asta e partea cea mai frumoasă: nu trebuie să o simți ca să înceapă să existe.
Trebuie doar să faci un singur pas spre ea.

Take a mindful journey!

05/11/2025

💔 𝗗𝗲 𝗰𝗲 𝘃𝗿𝗲𝗺 𝘀𝗮-𝗶 𝘀𝗰𝗿𝗶𝗲𝗺 𝗳𝗼𝘀𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶?
(𝑐𝑎𝑛𝑑 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑖𝑒 𝑐𝑎 𝑠-𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑖𝑛𝑎𝑡, 𝑑𝑎𝑟 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎… 𝑛𝑢)

Uneori nu e despre a-l aduce înapoi.
𝐸 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑎 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑖𝑚𝑡𝑖 𝑔𝑜𝑙𝑢𝑙.

Despre seara aia când totul pare liniștit, dar deodată apare impulsul: să scrii.
Ce mai faci?
Mi-e dor.
Am visat că ne-am împăcat.

Și apoi te judeci: De ce nu pot să merg mai departe?
Dar adevărul e că nu ești slab.
Ești doar om, cu un creier și un corp care încă îl caută pe „cel familiar”.

🧠 𝐂𝐫𝐞𝐢𝐞𝐫𝐮𝐥 𝐭𝐚̆𝐮 𝐧𝐮 𝐬-𝐚 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐚𝐫𝐭̗𝐢𝐭 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆

Când iubim, creierul funcționează exact ca într-o dependență.
Dopamină (recompensă), oxitocină (atașament), serotonină (stare de bine) — tot cocktailul acela care ne face să ne simțim vii.
Când relația se rupe, corpul intră în sevraj afectiv.
Mintea știe că s-a terminat, dar sistemul tău nervos încă așteaptă „doza” de voce, de mesaj, de atingere.

De-aia vrei să scrii.
Nu pentru că vrei neapărat să te întorci, ci pentru că vrei, măcar o clipă, să te liniștești.

🫂 𝐀𝐭𝐚ș𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐮 ș𝐭𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐨𝐠𝐢𝐜ă

Cei cu un atașament mai anxios trăiesc despărțirea ca pe o pierdere de identitate.
Dacă nu mă mai vrea, cine sunt eu acum?
Mesajul către fostul e, de fapt, un strigăt spre tine: Mai contez? / A fost real?

Iar pentru cei mai evitant–independenți, impulsul poate veni din alt loc:
Vreau doar să știu că încă am puterea să-l fac să răspundă.

De fapt, în ambele cazuri e aceeași nevoie: să nu te simți abandonat.

🫀 𝗖𝗼𝗿𝗽𝘂𝗹, î𝗻𝘀ă, 𝗻𝘂 𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲 - tăiește despărțirea înainte ca mintea să o accepte

Poate dormi prost, ai nod în gât sau simți un gol în stomac.
Astea nu sunt „drame”. Sunt semnalele corpului care îți spune:

Am pierdut ceva important.

Relațiile ne reglează fiziologic.
Ritmul respirației, tonul vocii, privirea celuilalt — toate acestea linișteau sistemul tău nervos.
Când ele dispar, corpul caută reflex sursa de calm.
De aceea vrei să scrii. Nu e rațional — e biologic.

📱 𝗠𝗲𝘀𝗮𝗷𝘂𝗹 𝗻𝗲𝘁𝗿𝗶𝗺𝗶𝘀

Vreau să-i scriu nu înseamnă vreau să mă întorc. Înseamnă că o parte din tine vrea să fie văzută, ascultată, validată. Că ai o emoție care cere atenție.

Când simți impulsul, întreabă-te:

Ce caut de fapt — o conversație sau o alinare?
Ce emoție ar vrea să fie auzită acum?
Ce parte din mine se simțea vie lângă el și îmi lipsește azi?

Uneori, nu persoana lipsește.
Ci felul în care tu te simțeai în prezența ei.

👀 𝗖𝗲 𝗽𝗼ț𝗶 𝗳𝗮𝗰𝗲?

Scrie, dar nu trimite.
Lasă mesajul să devină un loc de întâlnire între tine și tine.
Respiră. Mișcă-te. Scrie pe hârtie.
Vorbește cu cineva care poate ține spațiul pentru tine fără să judece.

Spune-ți: Mi-e dor. E firesc. Dar pot rămâne aproape de mine chiar și așa.

👏 .... Ș𝐢, î𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩…

O să vezi că fiecare mesaj ne-trimis e un pas spre tine.
Că liniștea nu vine din „răspunde” — ci din mă aud eu pe mine acum.
Pentru că, la final, vindecarea nu e despre a te întoarce la celălalt,
ci despre a te întoarce acasă, în tine.

Take a mindful journey - spre tine, nu spre fostul!

30/10/2025

👥 𝗢 𝗮𝗹𝘁𝗮̆ 𝗳𝗮𝘁̦𝗮̆ 𝗮 𝗻𝗮𝗿𝗰𝗶𝘀𝗶𝘀𝗺𝘂𝗹𝘂𝗶

Se vorbește mult despre narcisism în social media – aproape mereu în negru și alb.
De obicei, cu degetul îndreptat: „narcisicii sunt reci, manipulatori, lipsiți de empatie, egoiști.”
Dar există și o altă față a lui…una care nu scuză nimic, însă ajută să înțelegem mai adânc.

Pete Walker, autorul cărții Complex PTSD: From Surviving to Thriving, descrie ceea ce numește narcsism fundamental – o formă de protecție, nu de superioritate, care se naște din traumă.
Este acel moment din copilărie în care lumea devine prea periculoasă, iar singurul loc sigur rămâne în interior.
Copilul învață să se concentreze obsesiv pe sine — nu din vanitate, ci din nevoie de supraviețuire.
Să-și audă propriile gânduri pentru că nimeni altcineva nu-l ascultă.
Să-și caute propria valoare pentru că nimeni nu i-a oglindit-o.

Așa apare o formă de narcisism care nu spune: „Eu sunt cel mai bun”, ci mai degrabă: „Dacă nu mă țin strâns de mine, o să dispar.”

În viața adultă, acest mecanism poate arăta ca sensibilitate la respingere, nevoia de confirmare, teama de abandon sau retragere în tăcere atunci când durerea e prea mare.

Nu e grandiozitate — e durerea de a nu fi fost văzut.

Și totuși…a înțelege acest mecanism nu înseamnă a justifica abuzul, lipsa de empatie sau controlul asupra celorlalți.

Vindecarea începe când acest narcisism defensiv se transformă în autocompasiune.
Când nu mai cerem cu disperare să fim văzuți, ci învățăm să ne vede noi înșine – cu blândețe, nu cu rușine.
Poate că asta e o conversație pe care ar trebui s-o avem mai des: 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑛𝑎𝑟𝑐𝑖𝑠𝑖𝑠𝑚 𝑛𝑢 𝑐𝑎 𝑏𝑜𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑒𝑔𝑜-𝑢𝑙𝑢𝑖, 𝑐𝑖 𝑐𝑎 𝑢𝑟𝑚𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛-𝑎 𝑠̦𝑡𝑖𝑢𝑡 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒. 💔

Sursa foto: https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/terapie/ce-este-si-cum-se-manifesta-narcisismul

Take a mindful journey!

20/10/2025

👑 𝐀𝐋𝐄𝐆𝐄-𝐓𝐄. 𝐔𝐧 𝐦𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐨 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥.

Ori de câte ori simți că trebuie să te micșorezi ca să încapă și el, 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞-𝐭𝐞. Pentru că spațiul tău e sacru și meriți să te extinzi, nu să te contractezi. 🌟

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐞 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐬𝐚̆-𝐭̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐠𝐡𝐢𝐭̦𝐢 𝐥𝐚𝐜𝐫𝐢𝐦𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐢 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐞𝐚, 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞-𝐭𝐞. Adevărata pace vine din exprimare, nu din suprimare. 💧

Când dragostea devine un exercițiu de răbdare epuizant și speranța ta se transformă în oboseală cronică, 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞-𝐭𝐞. Ești un univers, nu o rezervă de energie infinită pentru oricine. ✨

Pentru că iubirea adevărată nu te stoarce, te umple. Nu te face să te pierzi, te adună. Ea te amplifică și îți recunoaște lumina. 💡

𝐀𝐥𝐞𝐠𝐞-𝐭𝐞 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐬𝐢𝐦𝐭̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐨𝐢, 𝐮𝐧 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐝𝐨𝐱 𝐝𝐮𝐫𝐞𝐫𝐨𝐬. 💔

𝐀𝐋𝐄𝐆𝐄-𝐓𝐄 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐞𝐫𝐬𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐮 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐭𝐚̆𝐜𝐞𝐫𝐢 𝐚𝐩𝐚̆𝐬𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 „𝐧𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐜𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝” 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, „𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐦 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐝𝐞 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭”. Tu meriți să fii o prioritate, nu o opțiune de rezervă. ⏳

𝐀𝐋𝐄𝐆𝐄-𝐓𝐄 când promisiunile s-au uzat și gesturile frumoase vin doar ca pansamente temporare. Tu meriți vindecare profundă, nu simple bandaje. 🩹

Nu rămâne acolo unde trebuie mereu să demonstrezi că meriți. Nu rămâne unde ești în competiție cu fantomele trecutului lui. 𝐓𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐚̆. 𝐄𝐬̦𝐭𝐢 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐮𝐧𝐬.

Lasă-l să caute adrenalina lui în altă parte. 𝐓𝐮 𝐜𝐚𝐮𝐭̦𝐢 𝐩𝐚𝐜𝐞𝐚. Nu pentru că te-ai resemnat, ci pentru că ai învățat că iubirea e o întâlnire, nu o luptă. E locul unde vă odihniți, creșteți și înfloriți unul în celălalt. 🌳

Pacea pe care o cauți nu vine din compromisuri nesfârșite, ci din alinierea cu propriul tău adevăr.

𝐀𝐋𝐄𝐆𝐄-𝐓𝐄, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐦𝐮𝐫𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐥 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆𝐫𝐢𝐢. 𝐄 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐚𝐣.

Chiar dacă vocea îndoielii șoptește „mai așteaptă puțin”, 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞-𝐭𝐞.

𝐀𝐋𝐄𝐆𝐄-𝐓𝐄, pentru că nu e egoism — e vindecare. Este reconstrucția propriei tale fundații.

Și într-o zi, cineva va veni fără să te facă să alegi între tine și el. Omul potrivit nu te pune la examen, ci te recunoaște ca răspuns. Te recunoaște ca 𝐀𝐂𝐀𝐒𝐀̆. ❤️

🌿 Poate cineva are nevoie de asta acum.

💖✨

Take a mindful journey!

19/10/2025

🕊 Mă vindec văzându-te vindecându-te

Există momente în care durerea altcuiva se așază în noi.
Nu pentru că o vrem — ci pentru că suntem acolo. Martori, prezenți, empatici.
Asta e trauma vicariantă: rana care nu ne aparține, dar pe care o purtăm pentru că am simțit-o prea aproape.

Dar ceea ce nu se spune suficient e că empatia nu transmite doar durere.
Poate transmite și vindecare.
Când îl însoțești pe celălalt în procesul lui de transformare, ceva din tine se reașază odată cu el.
Îi ții spațiu, îi ții pasul, și fără să știi, îți ții și propriul suflet.
Asta e vindecarea vicariantă: mă vindec pentru că te văd vindecându-te.

Poate de asta plângem la filmele în care cineva își iartă părintele.
Sau ne emoționează poveștile celor care aleg viața după boală.
E ca și cm sufletul nostru recunoaște în vindecarea lor o bucată din propria luptă.
Ne oglindim în drumul lor și, pentru o clipă, ne simțim mai întregi.

Durerea e contagioasă, da.
Dar și liniștea e.
Și curajul. Și împăcarea.
De fiecare dată când cineva se vindecă, undeva în lume altcineva simte că e posibil.

Trauma vicariantă: mă rănesc pentru că te văd rănit.
Vindecare vicariantă: mă vindec pentru că te văd vindecându-te.

Ș𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜ă ă𝐬𝐭𝐚 𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯ă𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐧𝐬 𝐚𝐥 𝐞𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐞𝐢: 𝐧𝐮 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬ă 𝐬𝐢𝐦ț𝐢𝐦 𝐝𝐮𝐫𝐞𝐫𝐞𝐚 î𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧ă, 𝐜𝐢 ș𝐢 𝐬ă 𝐧𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐞𝐦 𝐬ă 𝐧𝐞 𝐯𝐢𝐧𝐝𝐞𝐜ă𝐦 î𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧ă.

Take a mindful journey!

08/10/2025

☔️ Cuvintele care ne oglindesc. Rainy thoughts.

Un compliment nu este doar o vorbă frumoasă.

În plan relațional, el devine o oglindă emoțională — un fel în care celălalt ne arată ce vede în noi.

„Ești cald/ă.”
„Ești blând/ă.”
„Ești puternic/ă.”

Cuvinte simple, dar care pot atinge straturi adânci.

Uneori le respingem, pentru că nu se potrivesc cu imaginea noastră despre noi.
Alteori, le zâmbim politicos, fără să le lăsăm să intre.
Dar fiecare compliment e și o invitație — să ne vedem prin ochii celuilalt, să primim acea parte din noi pe care, poate, am uitat-o.

În psihologia relațională, capacitatea de a primi recunoașterea este la fel de importantă ca și a o oferi.

Pentru că în relații, nu doar dăm și primim iubire — ci învățăm să ne oglindim unii pe alții.

💭 Poți reflecta:
– Ce complimente primești cel mai des?
– Ce spun ele despre tine?
– Ce parte din tine încearcă să se facă văzută prin ele?

Poate nu e nevoie să devii altcineva.
Doar să te privești, pentru o clipă, prin ochii celor care te văd cu adevărat. 🌿

Take a mindful journey!

29/09/2025

🌧️ Rainy days. Picături pe geam, zgomot în spate, gânduri care se amestecă...

Imaginează-ți că ești șoferul unui autobuz. Ții volanul strâns și ai harta valorilor tale – direcția în care vrei să mergi.

În spate s-au urcat toți pasagerii-emotii: frica, furia, rușinea, îndoiala. Frica stă cel mai aproape de tine. Vorbește tare, bate cu piciorul, șoptește amenințător:

„Oprește-te! Întoarce-te, e prea riscant!”

Le auzi pe toate. Zgomotul e real. Și totuși, traseul nu se face singur.

În Acceptance and Commitment Therapy nu se încearcă a se da pasagerii jos. Nu se poate. S3 alege a fi lăsați acolo, recunoscându-le prezența: „Vă aud. Nu sunteți șoferii.”

Respiri. Îți reamintești de ce ai pornit la drum: curaj, compasiune, iubire, sens. Frica poate continua să strige, dar tu conduci.

Pașii simpli ai acestei atitudini ACT:

1. Observă – „Aud frica. E aici.”

2. Respiră – las emoția să fie, fără s-o alung.

3. Reorientează – privesc harta valorilor.

4. Acționează – mențin drumul ales.

Nu ești definit de vocea cea mai gălăgioasă din spate, ci de direcția pe care alegi să o urmezi.

Cum ar fi pentru tine să rămâi la volan chiar și atunci când frica face zgomot?

Take a mindful journey!

17/09/2025

🌝 Între lumină și întuneric 🌚

Răsăritul arată simplu că viața se mișcă mereu între poli: noapte și zi, liniște și val, început și sfârșit. La fel se întâmplă și în lumea noastră interioară.

Cu toții am învățat, la un moment dat, să arătăm doar ce este „frumos” – bucurie, calm, putere – și să ascundem restul. Dar emoțiile nu dispar atunci când sunt negate. Ele rămân în corp și în minte, cerând cu răbdare să fie recunoscute.

Furia, de exemplu, este adesea văzută ca un dușman. În realitate, ea poate fi un semnal clar: ceva nu este în acord cu nevoile sau valorile noastre. Dacă o privim doar ca pe o greșeală de corectat, ratăm mesajul pe care îl aduce despre limite, respect și protecție.

La fel ca furia, frica, îndoiala sau vinovăția nu sunt greșeli, ci semne că în noi se mișcă viața. Bucuria există pentru că știm ce este tristețea; curajul apare doar acolo unde a fost teamă. Vindecarea nu înseamnă să alegem o parte și să o glorificăm, ci să cuprindem ambele fețe ale experienței.

Mindfulness-ul ne poate sprijini să rămânem prezenți cu tot ce apare, fără etichete. În loc să încercăm să „reparăm” emoțiile, le putem privi cu blândețe și curiozitate, ca pe niște vizitatori care vin, ne aduc un mesaj și apoi pleacă, lăsându-ne mai clari și mai împăcați.

În spațiul dintre extreme – între lumină și umbră – se naște un echilibru tăcut, care aduce claritate și o formă de iubire de sine ce nu depinde de „cum ar trebui să fie lucrurile”.

𝐈𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐢𝐝𝐞𝐚𝐥 î𝐧𝐝𝐞𝐩ă𝐫𝐭𝐚𝐭, 𝐜𝐢 𝐨 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜ă 𝐳𝐢𝐥𝐧𝐢𝐜ă.
Înseamnă să îți recunoști toate fețele - lumină și umbră, furia și bucuria...când te simți obosit(ă), nesigur(ă) sau departe de „cea mai bună versiune”.

Din această acceptare simplă se nasc momente de liniște și o libertate care se simte mai mult decât se explică.

💭 Poate merită doar să te oprești o clipă și să observi: ce simți în tine acum, fără să schimbi nimic?

28/08/2025

🍀🙏 Ai simțit vreodată că ești în mijlocul unei furtuni, iar sufletul îți e copleșit de furie, durere sau poate chiar suferință? Poate că ai vrut să pui întrebări, să ceri un răspuns de la 𝘋𝘶𝘮𝘯𝘦𝘻𝘦𝘶, de la 𝘶𝘯𝘪𝘷𝘦𝘳𝘴 sau de la 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎̆, însă o voce interioară te-a oprit.

Poate că, la fel ca mine, cândva, ai crezut că e prea mult să-L întrebi pe Dumnezeu, pentru că "El știe ce face". E o scuză pe care o folosim ca să ne ferim de ceva mai profund: teama de un răspuns care nu vine din ceruri, ci din adâncul nostru. Un răspuns care ne-ar obliga să ne confruntăm cu propria durere, cu propriile noastre sentimente, cu tot ce am încercat să ascundem.

Adevărul e că uneori evităm să punem acea întrebare nu din respect, ci din frică. Ne e teamă de ceea ce am putea simți, de durerea pe care am putea-o descoperi în noi înșine. Și totuși, tocmai acolo se află cheia.

Fă un mic pas, un pas spre tine. Întreabă-te ce simți, de ce doare, ce-ai vrea să spui. Lasă-ți inima să vorbească. Vei descoperi că singurul răspuns de care ai nevoie nu e la îndemna destinului, ci în tine, în sufletul tău.

🤩 Adevărata putere e să te hrănești din 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐮𝐥 𝐩𝐚𝐡𝐚𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆: 𝐜𝐞𝐥 𝐚𝐥 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐭𝐚̆𝐮 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭 (propriul tău sine interior). Acolo e locul unde vindecarea începe și unde te regăsești cu adevărat.

Take a mindful journey!

Psiholog Daniela Mărtoiu

01/12/2025

29/11/2025

23/11/2025

16/11/2025

05/11/2025

30/10/2025

20/10/2025

19/10/2025

08/10/2025

29/09/2025

17/09/2025

28/08/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category