25/02/2026
De multe ori m-am întrebat cm ajung oameni din profesii de îngrijire să uite de ei, cei care au ales profesia, și să se transforme în cei care profită de pe urma vulnerabilității și suferinței celorlalți.
Fie că vorbim despre medici, profesori, asistenți sociali, psihologi sau preoti întrebarea rămâne: ce s-a întâmplat cu tânărul care și-a ales această profesie ca pe o vocație, pentru a avea grijă de ceilalți, și care ajunge să le facă rău tocmai prin instrumentele profesiei sale?
Evident, nu există o explicație universală. Însă nu pot să nu mă gândesc la felul în care puterea poate corupe. Cu cât cineva deține mai multă putere într-o relație asimetrică, cu atât poate apărea iluzia că regulile obișnuite nu i se mai aplică.
Iar în cazul abuzului sexual în terapie, această iluzie este devastatoare. Ea ignoră faptul că relația terapeutică este structural inegală și că responsabilitatea pentru menținerea limitelor aparține exclusiv terapeutului. Coduri etice precum cele formulate de American Psychological Association sau de Colegiul Psihologilor din România sunt explicite: orice implicare sexuală cu un client reprezintă o încălcare gravă a principiilor profesiei! Nici n-ar trebui să ajungem cu discuția la codurile etice, bineînțeles că ele trebuie să existe și profesioniștii să le cunoască, dar înainte de asta ar trebui să ne întoarcem către miezul profesiei. Grija față de celălalt.
Psihoterapia este o profesie care se raportează, în esența ei, la ceea ce numim etica grijii. Este o profesie întemeiată pe grija față de bunăstarea psihologică a celuilalt și care vede în acest lucru un scop în sine. Orice acțiune profesională a unui psihoterapeut care nu are ca obiectiv final protejarea și susținerea bunăstării clientului trădează, în mod fundamental, însăși esența profesiei.
Tocmai de aceea, situațiile în care unii psihoterapeuți au profitat de cadrul terapeutic pentru a abuza sexual sau în alt fel oamenii pe care îi îngrijesc ridică o problemă gravă și dureroasă.
Cadrul terapeutic nu este un privilegiu al terapeutului. Este un loc construit pentru siguranța celui care vine cu suferința lui. Este un spațiu de încredere. Iar încrederea, odată trădată, nu se rupe doar într-o relație, se pierde însăși ideea de ajutor.
Cadrul terapeutic este construit tocmai pentru a proteja vulnerabilitatea: este un spațiu al încrederii, al asimetriei asumate responsabil, al limitelor clare. A transforma acest spațiu într-un loc al exploatării înseamnă a deturna sensul profesiei și a utiliza puterea conferită de rol într-un mod profund abuziv. Faptul că nu se vorbește de putere în psihoterapie, că nu se vorbește despre acest lucru suficient de mult în formare sau în facultate, reprezintă o vulnerabilitate inerentă a profesiei.
De aceea cred că avem o responsabilitate unii față de ceilalți, în interiorul comunității profesionale, să limităm cât mai mult posibil aceste derapaje. Asta înseamnă, printre altele, o formare etică solidă. Dacă pierdem din vedere faptul că profesia noastră există pentru a oferi grijă persoanelor care suferă, atunci restul: competența, reputația, statutul, nu mai au nici o valoare.
Dacă uităm acest lucru, totul devine fragil.
