02/05/2026
În Bucureștiul anilor ’70, seara nu cobora doar întunericul peste oraș.
Coborâse și frica.
Pe străzile lăturalnice, femeile mergeau mai repede.
Unele nu mai ieșeau singure după lăsarea serii.
Altele se întorceau de la serviciu în grupuri, cu privirea mereu în spate.
În oraș circulau zvonuri.
Nu se spunea totul la televizor.
Nu se scria totul în ziare.
În comunism, asemenea lucruri trebuiau ținute cât mai departe de ochii oamenilor.
Dar oamenii simțeau.
Simțeau că se întâmplă ceva rău.
Între 1970 și 1971, Bucureștiul a fost terorizat de un tânăr pe nume Ion Rîmaru.
La prima vedere, nu părea imaginea unui criminal care avea să rămână în istoria neagră a României. Era născut în 1946, la Corabia, și ajunsese student la Medicină Veterinară. Un tânăr printre alți tineri, într-un oraș mare, într-o țară care pretindea că totul e sub control.
Dar în spatele acestei aparențe se ascundea ceva violent, tulburat și greu de privit.
Rîmaru ataca mai ales noaptea.
În special femei singure, care plecau sau se întorceau de la serviciu.
Alegea străzi mai ferite, locuri slab luminate, momente în care orașul părea adormit.
Nu era doar un om care ucidea.
Era un om care aducea teroare.
În total, a fost acuzat și condamnat pentru patru omoruri și mai multe tentative de omor. Cazul lui a devenit atât de grav încât autoritățile au fost obligate să reacționeze masiv. Mii de oameni au fost verificați, sute de patrule au fost mobilizate, iar Bucureștiul a trăit o perioadă în care spaima se simțea în aer.
Partea aproape incredibilă este felul în care a fost prins.
După una dintre crime, anchetatorii au găsit un indiciu banal, dar decisiv: o bucată dintr-o adeverință medicală. Documentul a dus către Spitalul Studențesc, apoi către o listă de studenți consultați. Printre ei era și Ion Rîmaru.
Când anchetatorii au ajuns la el, puzzle-ul a început să se închidă.
Mărturiile supraviețuitoarelor, urmele, obiectele găsite și expertizele au construit imaginea unui caz care șocase chiar și oamenii obișnuiți cu anchetele grele. În 1971, Rîmaru a fost judecat, condamnat la moarte și executat la Jilava, pe 23 octombrie.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
Un an mai târziu, apare o întorsătură care pare desprinsă dintr-un dosar imposibil.
Tatăl lui, Florea Rîmaru, a fost legat de o serie de crime mai vechi, comise în București în 1944. Și el atacase femei. Și el acționase noaptea. A murit în 1972, iar după moartea lui au ieșit la iveală detalii care au făcut cazul și mai tulburător.
De aici s-a născut una dintre cele mai apăsătoare întrebări din criminalistica românească:
a fost Rîmaru doar produsul propriei minți bolnave?
Sau într-o familie se transmisese, dincolo de sânge, o formă de întuneric pe care nimeni nu o oprise la timp?
Nu există o concluzie simplă.
Există doar un oraș care a trăit luni întregi cu frica în case.
Există femei care nu s-au mai întors niciodată.
Există supraviețuitoare care au rămas cu spaima pentru tot restul vieții.
Și există o Românie comunistă care încerca să ascundă mizeria sub preș, până când realitatea a devenit prea mare ca să mai poată fi acoperită.
Ion Rîmaru nu trebuie transformat într-o legendă.
Nu a fost un monstru de film.
A fost un om real.
Iar tocmai asta îl face mai înfricoșător.
Pentru că uneori răul nu vine cu semne mari pe frunte.
Uneori merge pe lângă tine pe stradă.
Stă la coadă.
Îți pare un om oarecare.
Și abia după ce e prea târziu, un oraș întreg înțelege că frica avea un nume.
Ai auzit de cazul Ion Rîmaru înainte? Crezi că în comunism asemenea cazuri erau ascunse mai mult decât rezolvate?
