01/12/2025
Copil pierdut în Decembrie
Și adultul care în sfârșit s-a întors după el.
Există oameni care se simt rău în decembrie
— dar nu pentru că este frig, nici pentru că se apropie sărbătorile.
Ci pentru că, odată cu luminile orașului, se aprind și umbrele lor.
Pentru unii, decembrie este magia copilăriei.
Pentru alții… este amintirea tăcerii.
Este luna în care unii copii au învățat că Moșul vine.
Și alții au învățat că tatăl pleacă.
Este luna cadourilor împachetate.
Dar și luna promisiunilor neîmplinite.
Este luna în care casa miroase a cozonaci.
Sau luna în care casa miroase a frică, a lipsă, a dor, a „mama face tot”.
Există un copil în fiecare adult care a învățat să tacă.
Să nu ceară.
Să nu deranjeze.
Să se facă mare prea devreme.
Să fie responsabil, puternic, echilibrat, înțelept…
în timp ce sufletul lui mic bătea în perete:
„Dar cu mine cine vine? Pe mine cine mă duce? Pe mine cine mă vede?”
Unii copii se pierd în vară.
Alții se pierd în toamnă.
Dar cei mai mulți…
se pierd în decembrie.
Pentru că decembrie este o oglindă.
Îți arată tot ce ai primit.
Și, mai ales, tot ce nu ai primit niciodată.
________________________________________
Copilul care așteaptă de 30 de ani un brad. O excursie. O patină. O promisiune ținută.
Când nu primești ce ai nevoie emoțional, corpul încearcă să compenseze.
Reține apă.
Se umflă.
Inflamează.
Se apără.
Ține durerea în țesuturi, în glande, în piept, în spate, în tot ce nu ai avut voie să simți când erai mic.
Există oameni care nu se îngrașă, ci se protejează.
Oameni care nu se umflă, ci țin locul pentru cine nu a venit.
Oameni care nu se simt obosiți, ci abandonați interior.
Și vine un moment.
Un moment în care simți că nu mai poți să duci încă un decembrie în care tu ești adultul, salvatorul, reparatorul, responsabilul, mama tuturor…
și copilul tău interior tot singur rămâne.
Și atunci se întâmplă ceva.
Ceva sacru.
Ceva ce medicina nu explică, dar sufletul știe:
copilul ăla cere să fie salvat. De tine.
________________________________________
Momentul în care te întorci după copilul tău interior
Există o propoziție care schimbă vieți:
„Ești al meu și cu mine.”
Nu „ai mei”,
nu „ai familiei”,
nu „ai neamului”,
nu „ai trecutului”,
nu „ai responsabilităților”.
Al meu. Cu mine.
Este propoziția pe care orice copil abandonat emoțional ar fi vrut să o audă.
O propoziție simplă, dar cu putere de cutremur.
Este prima dată când adultul și copilul se întâlnesc.
Prima dată când femeia și fetița interioră devin UNA.Sau bărbatul si băiețelul lui interior devin UNU.
Prima dată când nu mai aștepți pe nimeni.
Primești.
Te iei înapoi.
Și când adultul spune:
„Eu te țin. Eu te iau cu mine. Astăzi ne bucurăm împreună.”
— ceva în corp se dezleagă.
Glandele se calmează.
Inflamația cedează.
Respirația se adâncește.
Pieptul nu mai strigă.
Picioarele nu se mai umflă.
Pentru că, în sfârșit, copilul are un adult.
Pe tine.
________________________________________
Ritual scurt de Parenting Interior – pentru toți copiii pierduți în Decembrie
(30 de secunde. De făcut oriunde. Mai ales când doare.)
Pune mâna stângă pe inimă.
Mâna dreaptă pe abdomen.
Închide ochii o clipă.
Respiră lent.
Și spune:
„Te văd.
Te iau cu mine.
Nu mai ești singur.
Eu sunt adultul tău.
Eu te țin.
Astăzi ne bucurăm.”
Și apoi, ultimul pas — cel vindecător:
„Poți să te joci acum.”
Dacă îți vine să plângi, lasă.
Dacă îți vine să râzi, lasă.
Dacă în corp se simte cald, rece, vibrând, lăsând — este detox emoțional.
Acesta este momentul în care copiii pierduți se întorc acasă.
________________________________________
Epilog – Când în sfârșit îți auzi copilul chiuind
Într-o lume în care am crescut prea repede,
în care am muncit prea mult,
în care am dus neamul în spate,
în care am fost părinți înainte să fim copii…
vine un moment de grație.
Un moment în care nu mai vrei doar să supraviețuiești.
Începi să trăiești.
Și, poate, pentru prima dată în viață,
auzi în interior un sunet pe care nu l-ai auzit niciodată:
chiuitul de bucurie al copilului tău interior.
Este sunetul libertății.
Al vindecării.
Al vieții care începe din nou.
În decembrie.
