03/02/2026
Când copilul meu era la grădi, mă uitam cu admirație la o altă mămică. Avea doi băieți, extrem de energici, unul de 2 și unul de 4 ani. Știam că are un job solicitant, știam că soțul ei lucrează în ture, deci nu se poate baza pe ajutorul lui chiar în orice moment. Îmi amintesc că într-o zi, când arăta foarte obosită, i-am spus că mi se pare grozavă. S-a uitat la mine mirată, a zâmbit artificial și a zis:
- Ei, dar nu e nimic complicat! Mă bucur să am toate astea.
De parcă recunoștința ar fi putut înlocui nopțile nedormite. Sau stresul. Au trecut câțiva ani înainte să îmi spună, la o aniversare a copiilor, că a avut nevoie de terapie pentru a se reface după acea perioadă grea.
Și m-am întrebat atunci de ce, atunci când nu mai pot, oamenii capabili se mint că mai pot un pic. De ce au senzația că dacă s-ar opri asta ar însemna că se dau bătuți. Ajung să fie epuizați nu pentru că „nu mai fac față”, ci pentru că fac față de prea mult timp.
Stresul cronic nu apare din slăbiciune. Apare pentru că mintea rămâne mereu „pornită”. Somnul e prea puțin ca să ajungă, momentele de relaxare adevărată sunt prea rare ca să compenseze.
Când simți că e prea mult, când mintea ruminează non-stop căutând soluții, când somnul devine insuficient, iar tensiunea crește, cel mai sănătos este să schimbi ceva. De obicei, nu putem schimba foarte mult din ce e în mediul nostru extern, dar putem face enorm dacă învățăm cm să ne schimbăm raportarea la acel mediu. Din cm îl percepem și cm îl lăsăm să ne influențeze. Și de-asta hipnoterapia e un sprijin de nădejde: nu doar că îți liniștește mintea în timpul transei, dar îți oferă instrumentele necesare pentru a te echilibra.
Pare un lucru mic, dar are un efect uriaș. Face diferența dintre stres cronic și claritate mentală.