19/09/2025
Despre un paradox ...
Aud părinți și educatori/învățători punând diagnostice copiilor. Tot mai des şi mai mult şi adesea nu e cazul!
Săptămanal aud minim o dată: „Cred că are ADHD.", „Refuză să facă ce i se cere.”, „Nu poate sta în bancă 35 de minute.”
Dar mulți dintre acești copii, dacă ne uităm de sus, petrec 6–8 ore într-un program rigid, plin de reguli și cerințe. Sistemul lor nervos, aflat în dezvoltare, pur și simplu nu poate duce atâta presiune. Cum spune şi Daniel Siegel: „Un creier imatur nu este defect, ci doar nepregătit să răspundă la solicitări excesive.” Şi am mereu senzația că încă nu vorbim destul şi noci clar despre creierul uman, mai ales la începutul vieții!
Și totuși, paradoxul e altul: copiii etichetați ca „hiperactivi” nu sunt întotdeauna cei care suferă cel mai mult. În spatele liniștii și al conformismului, tot mai mulți copii dezvoltă anxietate și depresie chiar dacă au părinți atenți și familii „bune”.
Într-un sondaj al NHS din Anglia, peste 20% dintre copii cu vârsta între 8-16 ani au fost diagnosticați cu o tulburare mintală probabilă în 2023.
Aceste date susțin ideea că depresia și anxietatea nu sunt excepții, ci probleme reale, destul de frecvente, chiar și la copii care par „să aibă tot". Despre acest paradox aş vrea sa las azi câteva idei/gânduri.
De ce apar anxietatea și depresia în cazul copiilor şi adolesceeților (las cumva persperctivele mele bazate pe ce citesc, pe ce ascult si mai ales pe ce văd în cabinet şi ce evaluez clinic)?
🔔Independența forțată vs. independența blocată
În primii ani, părinții simt presiunea de a face copilul „independent”: să doarmă singur, să se joace singur, să facă cât mai multe singur şi noi cei mari să bifăm asta în aplicațiile de monitorizare. Dar facem asta cam 2 ani, ca şi cm după nu mao contează ce abilități are sau nu.
Dar la grădiniță și școală, unde copilul ar avea nevoie de autonomie reală, părinții îl țin strâns, nelăsând desprinderea să se întâmple şi se stresează cu orice legat de el: a plecat supărat, si-a uitat penarul, s-a certat cu colegul, a spus că doamna nu îl place, etc.
John Bowlby spunea: „Nevoia de atașament este la fel de fundamentală ca nevoia de hrană.” Şi spune asta prin anii '70. Iar Mary Ainsworth, prin experimentele ei (Strange Situation, 1978), a arătat că copiii cu atașament sigur sunt cei care explorează cel mai mult și se desprind mai ușor de părinți. Cu alte cuvinte: independența sănătoasă se naște din siguranța atașamentului.
Michael Rutter (2006) a descris două extreme periculoase:
⚡️ independență forțată prea devreme → anxietate (copilul se simte singur, nepregătit).
⚡️ independență blocată → depresie (copilul simte că nu are libertate, că nu e încrezător în sine).
🔔 Dialogul (adesea luuung) fără conectare
Mulți părinți spun: „Eu vorbesc cu copilul meu, nu cm făceau părinții mei.”
Și totuși, conversațiile sunt adesea pline de reguli, explicații și sfaturi – dar mai puțin despre emoțiile copilului despre ce simte el, despre ce trăieşte el.
Peter Fonagy arată că dezvoltarea sănătoasă presupune mentalizare: părintele să reflecte emoțiile copilului și să îi confirme lumea interioară (2002). Fără asta, copilul rămâne singur chiar și în prezența părintelui. Asta e partea cea mai des întâlnită în practica mea!
🔔Reziliența și contextul social
Când eram eu copil, părinții mei nu vorbeau cu mine despre emoții. Dar am avut o bunică ce mă ținea în brațe când îi spuneam ce nu pot, ce nu vreau. Evident, că şi ea o făcea cât putea! Dar o făcea! Sunt brațele pe care le are încă corpul meu în memoria lui atât de prezentr! Aveam prieteni pe stradă cărora le spuneam cât de enervantă e mama mea uneori. Cât de supărată sunt pe sora mea. Şi multe altele. Acolo, în joc și relații, îmi antrenam reziliența. De asta "pre vremuri, noi nu eram aşa" nu are sens, pentru că aveam resurse prezente şi disponibile. Azi, copiii au resurse muulte, dar cât de disponibile?
Da, astăzi, copiii au părinți mai disponibili verbal, dar mai puține contexte de experimentare liberă: joacă afară, prieteni de cartier, de sat, comunități.
Michael Ungar spune: „Reziliența nu înseamnă absența dificultăților, ci abilitatea de a naviga prin ele cu suportul unei rețele de relații.” (2011). E greu să dezvolți reziliență în singurătate!
Simt nevoia să las aici şi ce înseamnă științific atașament + independență?
➡️Atașamentul este sistemul biologic care îl face pe copil să caute apropiere și siguranță la adultul de referință (Bowlby, 1969). Când adultul răspunde sensibil și predictibil, copilul dezvoltă un atașament sigur.
➡️ Independența nu este opusul atașamentului, ci rezultatul lui. Copilul care știe că are la cine să se întoarcă indiferent de context (şi nu, nu e nevoie doar să spuneți asta - "poți să vii la noi, indiferent de ce faci!") are curajul să exploreze, să încerce lucruri noi, să își asume riscuri. Și da, uneori să facă greşeli mari care presupun comportamente de risc!
Ainsworth a demonstrat empiric că cei mai independenți copii la 2 ani erau cei care avuseseră cea mai strânsă relație de atașament la 1 an.
🚫 Tulburările emoționale (anxietate, depresie) apar când există o ruptură în acest echilibru. Adică atunci când, fie copilul e împins spre independență fără siguranța atașamentului (anxietate), fie copilul e ținut în dependență și nu are voie să se desprindă (depresie).
❓️Cum îi ajutăm să mu ajungă la despresie şi anxietate sau cm le sprijinim dacă deja exista? Reparam! Cum?
🟢Printr-un atașament sigur care este, în fond, format din adulți disponibili emoțional, care validează trăirile. Le validează ştiind ca ceea ce simțim sau gândim, nu înseamnă fapte sau acțiuni! Când nu uităm această parte, putem sta să validăm şi să conținem. Când uităm această parte, începem să oferim lecții de viață!
🟢Autonomie treptată care are în centru libertatea de a crește pas cu pas, susținută de siguranța unei baze stabile.
🟢Spații de reziliență care presupun mai ales joc liber, comunități, prietenii reale, timp afară.
🟢Conexiune autentică care înseamnă conversații despre emoții, nu doar reguli și performanță.
🩷Pentru că adevărata independență, şi mai apoi adevărata sănătate mintală aş spune , nu se obțin prin forțare sau prin blocaj. Ci prin echilibrul dintre a fi iubit și a fi lăsat să crești şi faci asta şi greşind. Aș zice că cel mai adesea greşind şi fiind conținut cu avalanșa de emoții care vin odată cu greşala!
Pe data viitoare!
Monica💚
Sursa foto: pinterest
