Psiholog Laura Iorga

19/11/2025

Pentru parintii care nu se lasa coplesiti de „asa se face”, ci exploreaza, intreaba, simt si aleg constient.
Parentingul eficient inseamna conectare, nu control.
Cele patru nevoi universale: atasament, emotii, odihna, joaca.
Tristetea nu e slabiciune, ci adaptare si vindecare.
Shift-ul de la frustrare la tristete, cm ii ajutam.
De ce au nevoie copiii sa experimenteze tristetea, nu doar fericirea.
Lacrimile, mecanism natural de adaptare la realitate.
Timiditatea e semn de atasament, nu anxietate sociala.
Puterea ritualurilor in parentingul calm si eficient.
Counterwill, de ce copiii se opun automat cand sunt controlati.
Pentru cei care se opresc, asculta, gresesc, repara si cresc alaturi de copilul lor.❤️

Dr. Gordon Neufeld is a Vancouver-based developmental psychologist with over 50 years of clinical experience and a graduate degree from the University of Bri...

14/11/2025

05/11/2025

10/10/2025

Într-un anumit punct al vieții, nu mai ai energie să te consumi pentru fiecare lucru care merge prost. Ajungi să reacționezi cu un simplu „aia e”. Nu e nepăsare. E acceptare.

Ți-ai dat seama că unele lucruri sunt pur și simplu în afara controlului tău.

Este un semn de maturitate emoțională momentul în care alegi pacea în locul dramatismului.

19/09/2025

🌀 Criza vârstei de mijloc

Între 35 și 50 de ani mulți oameni simt că „ceva lipsește”, simt nemulțumire, au întrebări despre sens și dorință de schimbare.
Nu e un defect, ci un proces natural, un moment în care viața ne cere să reevaluăm cine suntem și ce ne dorim.
Poate aduce confuzie și impulsivitate, dar și șansa de a redescoperi ce contează cu adevărat.

🌀 Noi, terapeuții, vedem această criză ca pe o oportunitate de creștere - să alegi conștient, să trăiești mai autentic, să-ți creezi o viață care ți se potrivește cu adevărat. 💙
Criza nu e sfârșitul, e începutul unei noi etape. 🌱

19/09/2025

Despre un paradox ...

Aud părinți și educatori/învățători punând diagnostice copiilor. Tot mai des şi mai mult şi adesea nu e cazul!
Săptămanal aud minim o dată: „Cred că are ADHD.", „Refuză să facă ce i se cere.”, „Nu poate sta în bancă 35 de minute.”

Dar mulți dintre acești copii, dacă ne uităm de sus, petrec 6–8 ore într-un program rigid, plin de reguli și cerințe. Sistemul lor nervos, aflat în dezvoltare, pur și simplu nu poate duce atâta presiune. Cum spune şi Daniel Siegel: „Un creier imatur nu este defect, ci doar nepregătit să răspundă la solicitări excesive.” Şi am mereu senzația că încă nu vorbim destul şi noci clar despre creierul uman, mai ales la începutul vieții!

Și totuși, paradoxul e altul: copiii etichetați ca „hiperactivi” nu sunt întotdeauna cei care suferă cel mai mult. În spatele liniștii și al conformismului, tot mai mulți copii dezvoltă anxietate și depresie chiar dacă au părinți atenți și familii „bune”.
Într-un sondaj al NHS din Anglia, peste 20% dintre copii cu vârsta între 8-16 ani au fost diagnosticați cu o tulburare mintală probabilă în 2023.
Aceste date susțin ideea că depresia și anxietatea nu sunt excepții, ci probleme reale, destul de frecvente, chiar și la copii care par „să aibă tot". Despre acest paradox aş vrea sa las azi câteva idei/gânduri.

De ce apar anxietatea și depresia în cazul copiilor şi adolesceeților (las cumva persperctivele mele bazate pe ce citesc, pe ce ascult si mai ales pe ce văd în cabinet şi ce evaluez clinic)?

🔔Independența forțată vs. independența blocată

În primii ani, părinții simt presiunea de a face copilul „independent”: să doarmă singur, să se joace singur, să facă cât mai multe singur şi noi cei mari să bifăm asta în aplicațiile de monitorizare. Dar facem asta cam 2 ani, ca şi cm după nu mao contează ce abilități are sau nu.
Dar la grădiniță și școală, unde copilul ar avea nevoie de autonomie reală, părinții îl țin strâns, nelăsând desprinderea să se întâmple şi se stresează cu orice legat de el: a plecat supărat, si-a uitat penarul, s-a certat cu colegul, a spus că doamna nu îl place, etc.

John Bowlby spunea: „Nevoia de atașament este la fel de fundamentală ca nevoia de hrană.” Şi spune asta prin anii '70. Iar Mary Ainsworth, prin experimentele ei (Strange Situation, 1978), a arătat că copiii cu atașament sigur sunt cei care explorează cel mai mult și se desprind mai ușor de părinți. Cu alte cuvinte: independența sănătoasă se naște din siguranța atașamentului.

Michael Rutter (2006) a descris două extreme periculoase:
⚡️ independență forțată prea devreme → anxietate (copilul se simte singur, nepregătit).
⚡️ independență blocată → depresie (copilul simte că nu are libertate, că nu e încrezător în sine).

🔔 Dialogul (adesea luuung) fără conectare

Mulți părinți spun: „Eu vorbesc cu copilul meu, nu cm făceau părinții mei.”
Și totuși, conversațiile sunt adesea pline de reguli, explicații și sfaturi – dar mai puțin despre emoțiile copilului despre ce simte el, despre ce trăieşte el.
Peter Fonagy arată că dezvoltarea sănătoasă presupune mentalizare: părintele să reflecte emoțiile copilului și să îi confirme lumea interioară (2002). Fără asta, copilul rămâne singur chiar și în prezența părintelui. Asta e partea cea mai des întâlnită în practica mea!

🔔Reziliența și contextul social

Când eram eu copil, părinții mei nu vorbeau cu mine despre emoții. Dar am avut o bunică ce mă ținea în brațe când îi spuneam ce nu pot, ce nu vreau. Evident, că şi ea o făcea cât putea! Dar o făcea! Sunt brațele pe care le are încă corpul meu în memoria lui atât de prezentr! Aveam prieteni pe stradă cărora le spuneam cât de enervantă e mama mea uneori. Cât de supărată sunt pe sora mea. Şi multe altele. Acolo, în joc și relații, îmi antrenam reziliența. De asta "pre vremuri, noi nu eram aşa" nu are sens, pentru că aveam resurse prezente şi disponibile. Azi, copiii au resurse muulte, dar cât de disponibile?
Da, astăzi, copiii au părinți mai disponibili verbal, dar mai puține contexte de experimentare liberă: joacă afară, prieteni de cartier, de sat, comunități.

Michael Ungar spune: „Reziliența nu înseamnă absența dificultăților, ci abilitatea de a naviga prin ele cu suportul unei rețele de relații.” (2011). E greu să dezvolți reziliență în singurătate!

Simt nevoia să las aici şi ce înseamnă științific atașament + independență?

➡️Atașamentul este sistemul biologic care îl face pe copil să caute apropiere și siguranță la adultul de referință (Bowlby, 1969). Când adultul răspunde sensibil și predictibil, copilul dezvoltă un atașament sigur.

➡️ Independența nu este opusul atașamentului, ci rezultatul lui. Copilul care știe că are la cine să se întoarcă indiferent de context (şi nu, nu e nevoie doar să spuneți asta - "poți să vii la noi, indiferent de ce faci!") are curajul să exploreze, să încerce lucruri noi, să își asume riscuri. Și da, uneori să facă greşeli mari care presupun comportamente de risc!
Ainsworth a demonstrat empiric că cei mai independenți copii la 2 ani erau cei care avuseseră cea mai strânsă relație de atașament la 1 an.

🚫 Tulburările emoționale (anxietate, depresie) apar când există o ruptură în acest echilibru. Adică atunci când, fie copilul e împins spre independență fără siguranța atașamentului (anxietate), fie copilul e ținut în dependență și nu are voie să se desprindă (depresie).

❓️Cum îi ajutăm să mu ajungă la despresie şi anxietate sau cm le sprijinim dacă deja exista? Reparam! Cum?

🟢Printr-un atașament sigur care este, în fond, format din adulți disponibili emoțional, care validează trăirile. Le validează ştiind ca ceea ce simțim sau gândim, nu înseamnă fapte sau acțiuni! Când nu uităm această parte, putem sta să validăm şi să conținem. Când uităm această parte, începem să oferim lecții de viață!

🟢Autonomie treptată care are în centru libertatea de a crește pas cu pas, susținută de siguranța unei baze stabile.

🟢Spații de reziliență care presupun mai ales joc liber, comunități, prietenii reale, timp afară.

🟢Conexiune autentică care înseamnă conversații despre emoții, nu doar reguli și performanță.

🩷Pentru că adevărata independență, şi mai apoi adevărata sănătate mintală aş spune , nu se obțin prin forțare sau prin blocaj. Ci prin echilibrul dintre a fi iubit și a fi lăsat să crești şi faci asta şi greşind. Aș zice că cel mai adesea greşind şi fiind conținut cu avalanșa de emoții care vin odată cu greşala!

Pe data viitoare!
Monica💚

Sursa foto: pinterest

16/09/2025

❤️ Cum știu că îl/o iubesc?

O întrebare care apare des în cabinet. Răspunsul nu e simplu, pentru că iubirea are mai multe straturi:
✨ Iubirea romantică - intensitate, dorință, fluturi în stomac.
✨ Iubirea de atașament - siguranță, încredere, liniște.
✨ Iubirea matură - alegerea de a construi, chiar și în zilele grele.

Iată câteva repere ale iubirii sănătoase:
✨ Vrei să-l/o vezi fericit(ă), chiar și atunci când nu ești tu cauza acelei fericiri.
✨ Te simți tu însuți lângă el/ea, fără măști.
✨ Poți să spui adevărul, chiar și atunci când e greu.
✨ Lângă el/ea simți siguranță, nu competiție.
✨ Îți dorești să creșteți împreună, să construiți, nu doar să vă consumați unul pe altul.

Tu unde te regăsești mai mult: în intensitatea îndrăgostelii sau în liniștea iubirii mature?

15/09/2025

🌿 Întrebarea care îți schimbă relațiile:
„Cine m-a energizat și cine m-a epuizat azi?”
Răspunsul sincer la asta, zi de zi, îți arată:
✨ cine merită să fie aproape de tine
✨ unde îți pierzi energia
✨ cât de bine îți respecți limitele

Îndrăznești să-ți pui întrebarea în seara asta?

15/09/2025

A ajuns postarea asta la mine si zic ca merita citita.
Adevarul greu, dar necesar... "parintii care lasa copiii in grija ecranelor nu isi pot spala mainile de consecinte". E adevarat ca nu toti ajung criminali, insa acolo unde familia lipseste mult din ecuatie, copiii isi vor lua reperele din mediul online.
Discord, forumurile de gaming, camerele de chat, live-urile pe tiktok, comunitatile de role-play, orele nesfarsite de jocuri video NU SUNT DISTRACTIE. Ele devin spatii de socializare, de invatare, de formare a identitatii. Cultura gamingului, dar si celelalte, cu ore nesfarsite in fata ecranului EDUCA si FORMEAZA. Ii invata pe copii cine sunt, ce e cool, cine e "dușmanul”. Si daca parintii nu sunt atenti, acele comunitati devin mai importante decat propria familie.
In privinta modelelor, sunt de acord ca e intelept sa invatam de la oameni care au demonstrat prin viata lor ca stiu sa aiba relatii sanatoase. Totusi, nu as respinge psihologii sau autorii care au trecut prin divort ori greutati. Uneori, tocmai aceste experiente ii fac mai intelepti si ne pot invata lucruri pretioase.
Dar indiferent ce autori citim sau ce sfaturi urmam, un lucru ramane sigur: copiii nostri nu pot fi crescuti de Discord, tiktok, de forumuri si de cultura jocurilor video. Acolo nu vor gasi intelepciune, ci doar zgomot. Iar daca noi nu umplem golul cu dragoste si prezenta reala, altcineva o va face!
Si inca ceva foarte important: NU lasa copilul cu telefonul sau laptopul peste noapte.
Noaptea se intampla cele mai mari derapaje online. In plus, e drumul sigur spre insomnii, oboseala cronica, scaderea randamentului scolar, anxietate si chiar depresie.
Regula simpla si ferma: telefoanele se lasa afara din dormitor. Punct.
Nu e un moft, e o regula de sanatate mentala.

În 2013, mama lui Tyler Robinson, ucigașul lui Charlie Kirk, a postat pe rețelele sociale o fotografie cu fiul ei, atunci de 10 ani, bucurându-se de cadoul mult dorit de Crăciun: un laptop cu toate accesoriile. Comentariul ei suna jucăuș:
"Almost forgot Tyler! He can totally avoid us now that he got all of the computer accessories he’s been wanting :)”

Era o glumă de mamă. Dar, cm se întâmplă adesea, uneori glumele noastre trădează realitatea. "Acum ne poate evita complet” – o frază scrisă pe ton ușor, dar care, la 12 ani distanță, sună mai mult ca o profeție amară decât ca o glumă.

De la laptop la glonț gravat

Tyler, crescut într-o familie conservatoare, cu rădăcini creștine, a ajuns să fie cel care l-a împușcat pe Charlie Kirk. Cum s-a întâmplat acest viraj radical înspre ideologia woke? Nu peste noapte, ci treptat, pe parcursul unui deceniu petrecut scufundat în comunități online – Discord, forumuri de gaming, camere de chat unde sarcasmul, ironia și radicalizarea se amestecă într-un cocktail periculos.

După arestare, poliția a descoperit cartușe nefolosite cu mesaje gravate pe ele. Unele erau extrase direct din cultura jocurilor video:
• "↑ → ↓ ↓ ↓” – o combinație de butoane din Helldivers 2 pentru lansarea de bombe.
• "Notices bulges OwO what’s this?” – un meme născut din comunități de role-play online, folosit pentru trolling.
• "Hey fascist! Catch!” – mesajul politic clar, în care jocul și gluma se topesc în ură reală.

Guvernatorul Utah-ului a spus bine: "Cred că asta vorbește de la sine.” Și într-adevăr, vorbește. Vorbește despre o generație crescută în fața ecranelor, unde gluma cinică devine limbaj, iar limbajul devine identitate.

Mama care "aproape a uitat de el”

Fotografia din 2013 nu e doar un instantaneu drăguț. Este o imagine profetică. Tyler, la 10 ani, absorbit în lumea virtuală, atât de mult încât mama lui spune că "poate să ne evite acum.” Și exact asta a făcut. Pentru următorii 12 ani, viața lui s-a mutat online. Acolo a găsit prieteni, acolo a găsit sens, acolo și-a modelat viziunea woke asupra lumii.

Dar aici trebuie să ne oprim și să spunem ceva greu: părinții care lasă copiii în grija ecranelor nu își pot spăla mâinile de consecințe. A da copilului o tabletă sau un telefon "ca să stea cuminte” nu este un gest neutru. Este un act de iresponsabilitate. Este lenea noastră învelită în silicon și plastic. Și acea lene va rodi. Mai devreme sau mai târziu, părintele va privi spre copilul devenit adolescent și nu-l va recunoaște. Și atunci, paradoxal, va spune: "Nu-mi place ce a ajuns.” Dar ce este asta, dacă nu rodul propriilor decizii?

Este exact vânzarea dreptului de întâi născut pe o ciorbă de linte. Ai schimbat binecuvântarea de a-ți crește copilul pentru liniștea temporară pe care ți-a oferit-o un ecran.

Educația se întâmplă oricum

Un copil va fi educat – întrebarea este doar de către cine. Ori de părinți responsabili, care muncesc și transpiră pentru sufletul și inima copilului lor, ori de străini anonimi, ascunși în spatele avatarurilor din jocuri și camere de Discord. Tyler nu a crescut în vid. El a fost crescut. Întrebarea este: de către cine?

Creșterea copiilor: muncă, rugăciune și lut încăpățânat

Să nu ne amăgim: creșterea copiilor nu este ușoară. Este o muncă grea, zilnică, constantă. Și motivul e simplu: materialul cu care lucrăm este încăpățânat. Copilul se naște cu o fire păcătoasă, răzvrătită. Inima lui are nevoie de formare, îndrumare, mustrare și dragoste. Dacă nu e formată de părinți, va fi formată de altcineva.

De aceea, scopul final al părintelui nu este doar "să-l țină pe copil în viață până la 18 ani.” Scopul este să-l crești până într-acolo încât să devină cel mai bun prieten al tău. Dar prietenia aceea nu vine de la sine. Ea este rodul muncii istovitoare, al rugăciunii continue, al dragostei, al înțelepciunii cultivate.

Și aici e nevoie de cărți și modele bune – nu de psihologi care n-au reușit cu propriii lor copii, nu de autori divorțați care dau lecții de familie, ci de oameni care au demonstrat prin viața lor că au crescut copii care, la maturitate, încă vor să stea cu părinții lor. Astfel verificați bine familia și ce fel de oameni au ajuns copiii autorilor pe care îi alegeți să vă îndrume.

Tragedia lui Tyler Robinson nu este doar povestea unui tânăr care s-a radicalizat online. Este și tragedia unei generații de părinți care și-au abandonat postul de santinelă, predându-și copiii unor străini ascunși în camere virtuale. Laptopul din 2013 a devenit, doisprezece ani mai târziu, arma gravată cu meme-uri și ură.

Și de aceea, părinților, nu uitați: ceea ce seamănați astăzi în inima copilului vostru, veți secera mâine în caracterul lui. Dacă vreți copii care să vă fie prieteni devotați, atunci astăzi trebuie să vă încordați mușchii sufletului: dragoste, muncă, rugăciune, răbdare și perseverență.

Altfel, gluma de pe Facebook dintr-o zi de Crăciun se va transforma într-o tragedie la știri, și tot ce veți mai putea spune este: "L-am pierdut în lumea aceea pe care eu i-am deschis-o.”

——

PS: Charlie Kirk a fost profund influențat de viziunea teologică și familială a pastorului Douglas Wilson, care i-a fost prieten și mentor. Dacă doriți să aprofundați perspectiva sănătoasă și biblică asupra familiei, căsniciei și educației copiilor, vă recomand cărțile lui Douglas Wilson traduse în limba română:
• Soțul Federal
• Reformarea Familiei
• De ce copiii contează

Le puteți găsi pe site-ul Edictum, aici: https://edictumdei.org/book-store/