30/08/2025
O scurtă istorie a traumei
Termenul a devenit supralicitat, ori folosit în mod exagerat pentru un stres minor sau chiar contestat. Trauma este o experiență copleșitoare care depășește capacitatea unei persoane de a face față, implicând expunerea la amenințarea cu moartea, rănirea gravă sau violența, și care produce reacții persistente de teamă intensă, neputință sau groază
Termenul a ajuns în "mainstream" începând cu popularizarea psihologiei în societatea românească și reducerea stigmatizării sănătății mintale, iar în prezent este folosit uneori în mod inadecvat, departe de semnificația lui reală. Acesta provine din grecescul τραῦμα (traûma), care presupunea în antichitate o „rană” sau „leziune” fizică produsă de arme, accidente sau lovituri.
Între secolele XVII și XIX s-a răspândit utilizarea termenului prin Europa, fiind preluat din greaca veche în latina medicală medievală, pentru a desemna fracturi, contuzii și arsuri. Wilhelm Fabry, părintele chirurgiei germane, a fost printre cei care l-au popularizat în medicina germană modernă timpurie, în special în literatura chirurgicală. În războaiele religioase (războiul de 30 de ani, 1618–1648) chirurgii de campanie începuseră să descrie numeroase „traumata”, pe atunci tot în sens somatic.
Revoluția industrială, războaiele coloniale și primul război mondial, au oferit observații noi din cazurile celor răniți în urma accidentelor feroviare, a luptelor sau exploziilor, observații ce surprindeau nu doar răni fizice, ci și simptome nervoase inexplicabile.
Termenul, în sensul său medical, se răspândise tot mai accelerat la începutul secolului XIX pe fondul războaiele napoleoniene, care aduseseră chirurgia de campanie la scară masivă, ceea ce determinase utilizarea termenului să devină standard în manuale de chirurgie militară.
Apoi, în paralel cu teatrele de război, odată cu accidentele feroviare, începuseră să apară descrieri ale așa-numitei „railway spine”, o simptomatologie post-accident fără leziuni vizibile, apropiată de ce este numit astăzi „traumă psihică”. Fuziunea dintre aspectul fizic și psihic a "traumei" s-a consolidat mai ales în timpul primului război mondial, având în vedere că zeci de mii de soldați prezentau simptome severe (tremor, orbire temporară, paralizii fără leziuni organice, coșmaruri, izbucniri emoționale), descrise prin termeni precum: „shell shock” (șocul obuzelor) în Anglia, „traumatisme psihice de război” în Franța, „Kriegsneurosen” în Germania.
Inițial, se credea că era o leziune cerebrală de la unda de șoc. Ulterior s-a observat că mulți pacienți nu fuseseră expuși direct la explozii, ceea ce a mutat accentul pe factorul psihic (frica, teroarea, stresul cronic).
Astfel, semnificația termenului s-a extins și în domeniul psihologiei, o știință emergentă la sfârșitul secolului XIX și început de secol XX, prin contribuțiile lui Jean-Martin Charcot, care studia isteria și legăturile dintre șocurile emoționale și simptomele somatice, ale lui Sigmund Freud și Josef Breuer, cei care formulasera ideea că o posibilă cauză a acestor simptome ar fi fost experiențele dureroase, reprimate, ce acțiunau ca „traume psihice” exprimate prin simptome nevrotice.
Nu-i de mirare că mulți dintre termenii psihanalizei au fost concepuți în limbaj militar sau juridic (mecanisme de apărare, rezistență, proiecție, refulare, etc). Freud trăia în Viena militarizată și birocratică, în imperiul austro-ungar, unde metaforele dominante erau cele din armată, administrație și medicină.
Pe fondul războiului din Vietnam, în anii ’70, mii de veterani americani au început să raporteze un tablou clinic constant:
flashbackuri vii și intruzive cu scene de luptă („bântuiți de imagini”),hiperreactivitate emoțională (izbucniri de furie, panică, plâns intens) la stimuli aparent minori,
hipervigilență și insomnii,
tendința de a evita locuri, oameni sau conversații care aminteau de experiența războiului,
abuz de alcool și droguri pentru a amorți suferința.
În 1980, Asociația Americană de Psihiatrie a introdus pentru prima dată diagnosticul de PTSD (Post-Traumatic Stress Disorder) în DSM-III, fixând termenul de traumă ca fenomen psihologic și psihiatric oficial. De atunci, conceptul s-a extins de la veterani la victime ale violului, abuzului, accidentelor sau catastrofelor.
